Categorie: Drumeții

Bușteni-Bucșoiul Mic-Bucșoiul Mare-Bușteni

Bușteni-Bucșoiul Mic-Bucșoiul Mare-Bușteni

31 iulie 2016

Aveam de vreme bună în vizor acest traseu (de parcă nu avem o grămadă pe „listă”…), iar la final de iulie pare că am reușit să ne mobilizăm. Trupa: Nico, Oana, Marius și Dragoș. Oana a mai parcurs așa-zisa creastă a Balaurului cu vreo doi ani în urmă, astfel că reperele ei se vor dovedi foarte utile. Continue reading „Bușteni-Bucșoiul Mic-Bucșoiul Mare-Bușteni”

Din Maneciu catre Cheia, prin Valea Telejanelului

Din Maneciu catre Cheia, prin Valea Telejanelului

23 ianuarie 2016

26 km
~800 m

Aveam in vizor valea Telejanelului inca de cand am gasit-o prezentata pe forumul Ciclism.ro. Cum in week-end-ul 23-24 ianuarie a trebuit sa dam o fuga pana la Cheia spre a onora o prieteneasca invitatie, Nicoleta a venit cu o idee foarte frumoasa: sa mergem cu trenul pana la Maneciu-Ungureni iar de acolo sa continuam la pas pana in Cheia. Detaliile le-am stabilit impreuna si asteptam cu nerabdare sa vina ziua de sambata. Traseul este destul de lung (26 km – o premiera pentru noi), insa cu urcare destul de putina (cumulat, ~800 metri) si ar trebui sa ajungem fara probleme in Cheia, spre dupa-amiaza.

Transferoviar Calatori efectueaza curse pe linia Ploiesti Sud – Valenii de Munte – Maneciu, o cale ferata de altfel foarte pitoreasca (in special dupa Valenii de Munte). Pentru a va „lega” de trenurile lor in directia Maneciu, folositi orice tren ce ajunge in Ploiesti Sud (sau chiar Ploiesti Vest, cu conditia sa aveti suficient timp pentru a ajunge la cealalta gara, autobuzul liniei 2 facilitand aceasta legatura). Holbandu-ne pe fereastra trenului ce serpuieste printre casele si gradinile pitoresti ale localitatilor dintre Faget Teleajen si Maneciu, timpul trece destul de repejor si iata-ne la destinatie, la ora 9:40 AM. Localitatea este foarte linistita, lumea este rumena-n obraji si toti dau binete.
Pornim catre barajul Maneciu, a carui constructie a ingreunat foarte mult accesul catre valea Telejanelului, ajutand indirect la conservarea acesteia. Nu exista un drum direct de acces (oficial) pe conturul lacului de acumulare.

Traversam barajul si urcam destul de accentuat o prima culme pe al carei platou avem a merge cativa kilometri, acompaniati de liniste, privelisti frumoase si…o vulpe (ma rog, pe dansa am zarit-o fugitiv, insa de la o distanta destul de mica). Rezulta destul de multe fotografii, mai ales ca vremea ne ofera un cer senin si mult soare (cu frigul specific lunii ianuarie). Intr-un final, coboram spre valea Telejanelului si incepem a-i parcurge firul. Un drum necirculat, flancat de paduri dese. Am avut rara ocazie de-a vedea o bufnita suficient de-aproape incat s-o putem fotografia. Drumul este pretabil pentru biciclit chiar pana in Poiana Stanii, de unde se poate urca foarte repede in Pasul Boncuta iar mai apoi, in functie de timp si dorinte, se poate face cale intoarsa sau continua catre Vama Buzaului si Brasov.

Pe masura ce urcam, zapada este din ce in ce mai prezenta.
Dupa ~18 km am parasit forestierul vaii si am inceput a urca pe niste drumuri si drumeaguri nu prea umblate, ce ne-au purtat mai aproape de stancaria Ciucasului. Multe urme de animale, in special mistreti.
Padurile de conifere din aceasta zona sunt foarte dense si iti lasa senzatia ca, odata intrat printre copaci, vei fi absorbit de o alta lume in care soarele nu reuseste sa patrunda. Un peisaj ce pare desprins din atmosfera melodiilor mai vechi ale celor de la Agalloch, cunoscuti prin fascinatia lor pentru natura (in special fata de munti) si existentialism.

Facem jonctiunea cu poteca turistica marcata cu Banda Albastra si incepem un urcus sustinut catre o alta intersectie, de aceasta data cu traseul Cruce Rosie, pe care aveam sa-l urmam pana in Cheia pret de aproape o ora. In jurul orei 16 am ajuns la pensiunea in care erau cazati prietenii nostri.

Concluzii:

  • Daca doresti sa ajungi la Cheia sau spre Ciucas, o poti face si fara a depinde de masini
  • Zona „promite” foarte multe drumetilor si biciclistilor
  • Linia ferata catre Maneciu merita din plin parcursa, mai ales daca sunteti amatori ai calatoriilor cu trenul
  • Daca doriti sa va intoarceti din Cheia, trebuie sa va interesati de orarul microbuzelor. Cu ajutorul unei scurte calatorii pana in Maneciu, va puteti „lega” de trenurile TFC catre Ploiesti Sud
  • Am vazut cateva stani pe drum, insa in perioada iernii acestea sunt parasite. Ar trebui totusi un pic de precautie in celelalte anotimpuri.
Valea Priponului si Valea Caldarilor

Valea Priponului si Valea Caldarilor

18 iulie 2015

Vaile de abrupt ale masivului Bucegi sunt cel putin imbietoare sau, dupa caz, provocatoare. Reprezinta trecerea de la traseele clasice de drumetie catre cele de alpinism.
Exista insa si destule trasee populare, marcate, de dificultate ridicata (ex: creasta nordica a Pietrei Craiului, Nordica Builei, „La Lanturi” din Piatra Craiului, etc.), dar vaile de abrupt presupun parcurgerea unor zone ce presupun o abordare considerabil mai responsabila si necesita spirit de orientare.

Fiind vreme ideala pentru munte, ne-am orientat spre o tura de-o zi, avand ca plan sa parcurgem Valea Priponului (traseu alpin de grad 1A) pana in creasta cu acelasi nume, ca mai apoi sa coboram prin Valea Caldarilor (tot 1A). Am luat bilete de pentru R3001 (folositi cu incredere acele automate de eliberare a biletelor din gari – cele cu POS) si a ramas sa ne vedem sambata dimineata, pe la 6:15 AM.
Bineinteles, aceeasi bataie de joc din partea CFR-ului. 4 vagoane pentru foarte, foarte multi oameni. Inghesuiala mare. Marius nu a aparut iar cand l-am sunat, l-am trezit. A avut o mica problema la telefon si a ratat alarma. Se intampla. N-are nimic, caci planul era oricum facut. Aveam insemnari, harti, tot.
Trenul se taraie greoi dupa Ploiesti, iar Marius ne da un mesaj in care ne roaga sa-i lasam un semn la intrarea-n Valea Priponului, caci a luat un alt tren si ajunge cam cu 50 min. dupa noi, in Busteni.
Hotaram sa ne regrupam in gara, bucurosi ca a dorit si reusit sa se mobilizeze, in ciuda costului mai ridicat al biletului pentru IR.

In vreme ce-l asteptam la soare, observ un trenulet expus chiar langa peronul liniei intai din Busteni. Pana acum nu l-am observat, asa ca am profitat de ragaz pentru a ma lamuri in privinta „masinariei” (primul tren electric industrial din Romania).

Pe la 10 si 5 minute soseste trenul lui Marius (un IR la fel de aglomerat). Pornim catre Caminul Alpin din Busteni, de unde incepem urcusul pe Triunghi Rosu (TR). Pana ne intram in ritm si ne acomodam cu umiditatea, transpiram :).
In prima poiana, unde profitam de vizibilitate pentru a face cateva poze.

Dupa stana, intalnim drumul catre Poiana Costilei – Valea Cerbului, marcat cu Banda Galbena (BG). Il urmam pana in poiana mentionata, unde facem un alt popas pentru a studia hartile si notitele cu care am venit de acasa. Marius e piscat de una din multele lacuste grase ce misuna prin iarba.
Se vede intrarea pe firul vaii, cu cativa bolovani imensi pe post de cerberi.

Valea poate fi abordata direct pe fir, sau se poate folosi poteca evidenta ce ocoleste putin prima saritoare.
Prima „terasa” ofera un platou foarte frumos, cu un bordei folosit ocazional de catre ciobani. Firul vaii necesita un pic de catarare, dar puteti alege sa abordati potecutele ce va poarta printre jnepeni, in lateralele saritorilor (trebuie sa explorati putin, insa sunt destul de evidente pentru ochiul atent).

Marius a abordat prima saritoare prin partea dreapta, printr-un „horn pamantos” (instabil, dar uscat). Eu cu Nico am ales sa cautam poteca. Odata gasita, ne-a scos exact langa locul in care ajunsese si Marius, deasupra primei saritori.
Peisajele sunt superbe. Se disting foarte frumos Creasta Priponului si Acele Morarului (pe Brana Mare a Morarului se vedea un grup relativ maricel de oameni, iar chiar pe Ace alpinistii isi „faceau de cap”).

Continuam ascensiunea. Destula balega de urs pe vale :). Capre negre nu vedem, din pacate. Norii se joaca cu lumina pe care soarele-o arunca asupra culmilor.

Ajungand in caldarea superioara, luam ca reper cei doi stalpi ce s-ar zice ca sunt ramasitele unui vechi refugiu de vanatoare (din perioada comunista) si urcam „ca pompierii” panta inclinata, tinandu-ne de ierburi („Parca iti infigi degetele in parul cuiva!”, observa Marius).
In creasta Priponului facem o pauza de realimentare si savurare a peisajelor.

Nu tineam mortis sa ajungem la Omu, mai ales ca este multe lume pe platou astazi. Drept urmare, dupa inca nitel urcus, decidem sa coboram pe Valea Caldarilor, o vale spectaculoasa si foarte usoara atunci cand o privesti de sus, insa de jos se prezinta ca fiind mult mai stancoasa.

Ne intersectam cu traseul turistic Valea Cerbului – Omu (BG), pe care-l vom urma in coborare catre Busteni. Destul de aglomerat.
In cele din urma, la finalul unei coborari destul de rapida (ce a pus niscaiva presiune pe unghiile de la picioare), iata-ne inapoi la Caminul Alpin. Directia gara, dar facem o mica aprovizionare pe drum.

Ne-am intors cu R 3012, pe care o sa incerc din rasputeri sa-l evit de acum inainte. Am mai avut de-a face cu el cand ne-am intors dintr-o tura de bicicleta (ni s-au vandut bilete pentru biciclete dar nu ai spatiu unde sa le depozitezi, iar vagoanele sunt clasice, nu etajate), insa de data aceasta a fost jalnic. Mizerie multa si o toaleta dezafectata ce, credem noi, se tot revarsa la fiecare plecare de pe loc a trenului. Caci mirosul era….
Lasand la o parte acest inconvenient, am prins mai mult avant inspre a explora vaile de abrupt din Bucegi.

Drumetie catre narcisele din Valea Rea

Drumetie catre narcisele din Valea Rea

24 mai 2015

Dupa o bicicleala insorita in ziua precedenta, ne-am mobilizat impreuna cu Oana, Claudiu si…Oana, pentru un traseu propus de cea din urma.

Cum ea a mai incercat sa intre (impreuna cu un alt grup) pe Valea Rea din Baiului cu o saptamana in urma si au ratat drumul, e o ocazie buna sa incercam din nou. Am gasit si un track GPS postat de Emi Cristea pe Alpinet.org, deci ar trebui s-o nimerim.

Traseul pleaca din gara Sinaia. Se traverseaza liniile de cale ferata (cu atentie) si se intra pe un drum forestier ce urca spre Est. Drumul in sine poarta numele de „Valea Rea”. Traseul turistic este nemarcat.
Pare ca ar fi mai multe variante de a ajunge in zona Vaii Rele (una ar incepe un pic mai sus de gara Sinaia, prin Plaiul Tufa – vezi harta), insa noi am urmat acest drum forestier pana intr-o poiana unde se face o bifurcatie. Un drum mai lat si mai batatorit coteste spre dreapta, iar un altul plin de pietre traverseaza rauletul si continua agale, in urcus serpuit, printre copaci tineri.

In scurta vreme se iese pe firul vaii, parcurgandu-se pe grohotis stabil. Se disting 3 firicele de apa ce converg la baza vaii, iar in fata (un pic spre stanga) troneaza Baiul Mare.
Surpriza placuta a constat in multitudinea de puncte albe ce erau vizibile inca de la intrarea pe vale, ce s-au dovedit a fi narcise. Multe narcise, foarte parfumate si aspectuoase, printre care si-au gasit locul si irisi salbatici (la un loc cu alte flori mai mici).

Prilej de fotografiat.

De aici se poate urca prin mai multe locuri catre creasta. Urcusul este sustinut si e recomandat a va croi singuri drum, insa nu prin mijlocul narciselor ci prin zonele inierbate. Si bineinteles, florile sunt doar pentru mirosit si fotografiat, nu si pentru rupt.

In platoul Baiului am iesit undeva intre varfurile Baiul Mare si Cumpatu. Dupa inca un mic popas in care am admirat panorama deschisa catre Bucegi, am purces (pe o curba de nivel) catre Baiul Mic si Busteni.

Doar ca ne-am luat cu vorba si, convins fiind ca intr-o alta tura de iarna din Baiului am urcat incontinuu din Busteni pana la Stana, de data asta am coborat tot pe drumul forestier, fara a mai fi atent la alte marcaje.

Si uite asa, m-am trezit ca am ajuns in Poiana Tapului. Na belea, ca nu mai prindem trenul de la Regiotrans iar urmatorul Regio de 17:40 a devenit incert. Deja cu oboseala in picioare dupa lunga coborare pe drumul forestier, incepem a marsalui catre gara din Busteni, pe partea dreapta a Prahovei.

Cu chiu, cu vai, ajugem la limita. Claudiu cu Nico se duc inainte sa cumpere biletele iar eu traversez pasarela spre a cumpara 4 beri si o sticla cu apa. Din fericire, trenul are o mica intarziere, astfel ca la si 40 suntem toti pe peron iar trenul urma sa vina in 6 minute.

Deci, m-am invatat minte si nu ma mai iau dupa forestiere si amintiri distorsionate de-acum inainte 🙂

30 noiembrie 2014 | Azuga – Valea Grecului – Diham – Poiana Izvoarelor – Busteni

30 noiembrie 2014 | Azuga – Valea Grecului – Diham – Poiana Izvoarelor – Busteni

TRASEUL

La finalul turei de bicicleta din ziua precedenta (29 noiembrie 2014), in vreme ce stateam la un pahar de vin in incercarea de a ne incalzi, am dezbatut propunerea lui Marius – venita inca de dimineata – de a face si o drumetie usoara pe la munte.

Asa ca azi (30 noiembrie) suntem 7.
Ne intalnim direct la tren. Constat cu stupoare ca trenul CFR (IR 1637) are in componenta trei vagoane pentru biciclete. Goale, evident. Superb!
Iar vara ai surpriza sa cumperi bilet de bicicleta si sa nu fie atasat vagonul. In fine.
Unde mai pui conditiile din anumite vagoane CFR ce sunt deja sub cele ale operatorilor privati (in trenul ce tocmai ne-am urcat, multe scaune sunt patate vizibil de vome, urina sau mai stim noi ce….).

Apar si ceilalti. Marius, Lavinia, Oana, sora Oanei si Dana.
Mancam cate-un sandvis si schimbam o vorba, ca mai apoi sa motaim cu totii pana pe la Sinaia.

Marius se resimte nitelus, impreuna cu Nico si cu mine, dupa ziua de ieri. Doar ca fiecare se resimte pe scaunu’ lui si o face in limite normale. Somnul a facut minuni si ne-am „revergorat” cu succes.

A nins peste noapte si chiar ne amuzam gandindu-ne cum ar fi fost sa prindem cu o zi in urma o ninsoare de genul asta.
Pe masura ce trenul ne poarta pe valea Prahovei, zapada e din ce in ce mai multa.

Traseul nostru pleaca din Azuga. Imediat dupa gara, cum mergi spre nord pe partea stanga a caii ferate, incepe drumul forestier al Vaii Grecului.
Marcajul turistic este TG (Triunghi Galben) si duce pana la cabana Diham.
Sincer, este un traseu ce vara cred ca merge de minune pentru MTB! Sigur poate fi legat cu o alta ruta dinspre Busteni.

Am mai parcurs acest traseu in iarna lui 2013, insa pare-se ca altfel.

La scurta vreme dupa ce am inceput urcusul vedem un marcaj ce indica spre dreapta, iesind de pe firul vaii.
Ne amintim bine ca in 2013 am tinut-o pe vale. Nu de alta, dar vedem marcaj si inainte. Deci, pare ca traseul are doua variante si nu ambele apar pe hartile noastre. Dar, fiind semne proaspete, decidem sa variem de data asta.

Ceva mai tarziu am aflat ca acest traseu are intr-adevar doua variante: una cu un urcus destul de abrupt catre culme (varianta abordata in 2013 – foarte frumoasa si solicitanta daca ai zapada „ca-n povesti”) si cea mai usurica, pe care mergem acum, insa care de la un punct incolo devine inaccesibila din cauza unor mari cantitati de zapada ce se aduna in zonele superioare ale traseului, facandu-l impracticabil (fara sanii legate de picioare).

Toate aceste detalii au fost furnizate de doi oameni cu care aveam sa ne intersectam in culme, ceva mai tarziu. Unul dintre ei avea la purtator un aparat foto Smena (primit de la cineva) si era tare nerabdator sa vada ce poze monocrome (alb-negru) va reusi sa scoata pe film.

Frig nu prea este. Suportabil, iar undeva pe la 900m (altitudine pana la care si varianta mai usoara a drumului turistic te urca serpuind des) incepe sa si ninga.
E iarna, ce sa mai!

Mai un popas pentru ceai, mai o poza, glume si vorba. Nu ne grabeste nimeni, avem multa vreme si e o tura de plimbare.

Iesim in culme si ne intersectam cu prima varianta a traseului. Din pacate, este ceata iar Bucegii nu pot fi admirati. S-a lasat si un pic mai mult frig. Poza de grup, ceai si tot inainte catre cabana Diham.

Odata ajunsi, intram in sala de mese. Aglomerat, bineinteles,dar gasim loc. Bem cate doua ceaiuri cu rom (esenta de rom, caci ceaiul e un leu – dar foarte bun!) de caciula.

Mai departe, catre Poiana Izvoarelor, pe un traseu ce ne va traversa Capatana Porcului.

Remarcam o temperatura mai mare pe versantul argesean, caci zapada se topeste, pamantul a devenit mocirlos si facem slalom prin noroaie pentru o mica bucata de vreme. Raman in tricou :).

Dar, cum trecem spre Poiana Izvoarelor, se simte racoarea. De, efectul vaii.
Nu mai oprim la aceasta cabana si continuam catre Gura Diham, de unde ne asteapta forestierul catre Busteni.

Coborarea se face repejor. Zapada troneaza in continuare iar temperatura scade.
O scurta pauza la Gura Diham pentru cei dintre noi care pofteau o cafea/tigara si, la drum. Avem in plan sa luam un Regiotrans de ora 17:30 (parca…).

Ceata e si mai densa pe masura ce ne apropiem de Busteni iar vantul isi face simtita prezenta. Pe betele de tura s-a format o pelicula de gheata, la fel cum am patit cu o zi in urma cand aveam gheata pe ghidoanele bicicletelor.

Cu incredere mergem spre localul la care tot „tragem” deja de 2-3 ani (Restaurant Rustic – vis-a-vis de gara Busteni). Stupoare! E inchis, cu lemne in geam.
Hait! O fi in renovare? Pai si unde mai mancam ieftin, bun si cald? Unde gasim vin fiert?!

In cele din urma ne orientam catre restaurant Cerbul, arhicunoscut. Mancare buna si ok la pret. Nu am mai baut vin fiert, caci nu aveau.
Stat relativ putin, prilej de cate-o portie de mancare. Apoi, direct la gara.

Regiotransul era plin. Am gasit in schimb locuri, care pe unde a putut.
Caldura din plin. Radiatoarele de sub scaune au fost capabile sa deformeze o sticla de apa, deci chiar CALD! Am fost atenti sa nu ne atingem cu echipamentul de ele.

In Bucuresti, si mai multa aglomeratie. Ne luam la revedere si fiecare purcede catre casa lui.
O moleseala grea pusese stapanire pe mine inca din tren. Ma gandesc la dus si la somn. Ce bine ca maine, luni, e 1 decembrie si este liber!

Un week-end frumos si reusit!

14-15 decembrie 2013 | Hoinareala prin Baiului si Clabucetul Taurului

14-15 decembrie 2013 | Hoinareala prin Baiului si Clabucetul Taurului

FOTO: EU si Marius

Cum anul asta am ajuns prea putin cu piciorul pe munte, s-a adus in discutie o iesire fix dupa ce s-au tot anuntat ninsori zdravene pe la munte. Zapada fiind inca proaspata, am zis sa nu ne aruncam pe Bucegi, ci vis-a-vis, prin Baiului. Si asa, personal, nu am mai fost. Argument in plus.

Schitam traseul, ne hotaram, caut o cazare prin Azuga (Vila Carmen – recomand; 90 RON camera dubla in week-end) si luam biletele pentru tren. 6 persoane.

Iata ce am parcurs in cele doua zile.

14 decembrie: Busteni – Culmea Zamora – Platoul Baiului – Cabana Schiorilor – Azuga

Create Maps or search from 80 million at MapMyHike

15 decembrie: Azuga – Clabucetul Taurului – Predeal

Create Maps or search from 80 million at MapMyHike

Trasee usoare, numai bune pentru o dezmortire la inceput de iarna.

In dimineata de sambata, ne prezentam la trenul ce pleaca din Gara de Nord la ora 5:45 AM. Somnorosi.

Un pic de vorba, mai cate-un sandvis si uite ca ajungem in Busteni. Nu pare a fi atat de multa zapada pe cat ne inchipuiam, insa e frig. Ne blindam si o luam din loc pe drumul forestier de Zamora. Un drum ce urca lin pana dupa o stana, in platou, cand traseul marcat cu CR (Cruce Rosie) se abate, urcand catre varful Baiutul.

Traseul este unul chiar foarte usor. Vara este ciclabil integral iar dificultatea cred ca apare doar atunci cand este multa zapada.

Ne miscam constant, vorbind. E timp mult si drumul e mai mult decat practicabil. Ocazional, ne oprim pentru a mai degusta cate-un ceai (din termosuri). La iesirea din padure, ultimii copaci arata foarte interesant cu cerul senin pe fundal si un strat de zapada la baza.

Avem cu noi si traditionala palinca de Zalau. 1 litru. Degustarea incepe usurel, de pe drum. Cate putintel.

Iesim din forestier si urcam un pic mai sustinut catre Baiutu. Privelistea este foarte frumoasa. Pacat ca s-au mai adunat norii catre Bucegi.

Ajunsi langa varf, ne regrupam. Facem cate-o poza, mai bem niste palinca si continuam la mers sustinut (cu mici pauze ici-colo). A fost cel mai inalt punct al traseului nostru astazi (1754 metri).

Zapada este un pic mai generoasa, asa ca ne punem toti parazapezile.

Multe urme de vulpi, sau de lupi? 🙂

Ne indreptam catre Cabana Schiorilor. Pe margine, cand cate-o vale frumoasa (chiar cu vedere catre Ciucas, in departare), cand flori de gheata.

Planuiam sa bem si un vin fiert la Cabana Schiorilor, insa era inchisa. Nu e atat de multa lume pe partiile de la Azuga, asa cum ne asteptam. Stam doua minute si o luam la vale, pe „panta prostului”, direct pe partie.

Ajungem in Azuga mult mai repede decat credeam, acompaniati de „probe de sunet” dinspre o scena unde se pregatea marlania din seara respectiva. Am uitat sa mentionez ca se auzea galagie inca cu 20 de minute inainte de a ajunge din platoul Baiului la cabana Schiorilor. Asta ca sa va faceti o idee cat de tare putea fi.
Evident, numai „manele moderne”: probabil Velea si alte fufe („stai cu mine”, „ia-ma, fa-ma”, etc.). Asta conteaza mai putin.

Marian e primul care, pe masura ce ne apropiem, incepe sa arate semne obscene si sa tipe „Probe!! Luati d-aci!”. Incep si eu sa ridic „dejtele mandriei”. Suntem observati, dar ii doare la basca. Ma rog. Intrebam si un politist local daca au voie sa foloseasca un volum atat de ridicat, in contextul in care nu este mai nimeni pe partie. Ni se spune ca avem dreptate, dar ca legal nu au ce sa le faca. Autorizatia nu prevede si un numar maxim de decibeli.

Ajungem la cazare (rapid), lasam bagajele si iesim la restaurantul hotelului „Nu Ma Uita”. Cate-o supa, un vin fiert, un ceai, o bere, fiecare dupa pofte.

Dupa ce cade intunericul, rezervam masa pentru ora 18:00 si iesim la o plimbare scurta pana dupa pastravaria Limbaselul. S-a inseninat si Luna troneaza. Taclale, amintiri, mistouri.

Ne intoarcem, mancam, mai bem niste vin, dupa care cazare -> somn zdravan inca de pe la orele 20-21:00.

A doua zi, traseul este mai lejer. Se urca sustinut un pic, in prima parte.
Vremea e mai buna. Cerul e foarte senin. Luam micul dejun la acelasi restaurant si incep sa raman fara voce (m-a tot sacait o iritare / semi-raceala inca de miercurea trecuta).

Dupa aceea, bajbaim nitel dupa intrarea in traseu (aveam GPS, dar cautam strada potrivita) si o luam la „deal” catre Clabucetul Taurului.

Urmele proaspete de ursi garnisesc poteca.

Se discuta despre munte, despre Muntenegru, despre ture de bicla pentru anul urmator, despre cicloturism si ture de cicloturism, despre alergare si alergare montana, despre Italia si Sicilia. Degustand ce mai avem din palinca, ajungem usurel inspre platou.

Deviem nitel de la traseu cu scopul de a atinge un punct de belvedere, ideal pentru poze pe o asa vreme.
Vedem cam tot. Bucegii (cu totul..cotele dinspre Sinaia, Caraimanul, Costila, vaile alpine, Jepii, etc.), Piatra Craiului (in speta creasta nordica), Postavarul, Iezer-Papusa (nitel mai tarziu).

Este cald. Ramanem in bluze si ne bucuram de soare.

Releul Costila

Abruptul prahovean

Creasta nordica a Pietrei Craiului

Pe fundal, Piatra Craiului

Cabana Schiorilor si partiile Sorica si Cazacu din Azuga. Pe unde am venit ieri.

Dupa ce ne mai incalzim la soare, continuam catre Garbova.
Din sens opus ne intalnim cu un grup mai mare. La Garbova, oprim pentru a poza cainii. Marian le si da de mancare.

Dupa aceasta sesiune foto, mai urcam un „mot” si, in maxim o ora, ajungem la partiile Predealului. Inca 2-3 poze cu cainii de acolo si coboram pe langa partie, pe TA (Triunghi Albastru) pana la „Clabucet Sosire”.

Piatra Craiului in departare. In stanga (nu apar in poza decat partial) sunt Bucegii, iar drumul asfaltat ce serpuieste prin vale este DN 73A, Predeal-Paraul Rece-Rasnov (facut la bicla de cateva ori deja)

Jos, multa lume. Se schiaza.
Mergem in gara si schimbam biletele pentru un tren cu 1h 30min mai devreme decat cel pentru care ne hotarasem. Platim inca 4 lei de caciula, pentru loc.

Apoi, esuam intr-un local vis-a-vis de gara (oarecum), unde mancam si bem (pe scurt).
Pe tren s-a consumat restul de palinca, pana pe la Ploiesti. Se radea mult si tare, incat pana si nasul ne-a zis a dam volumul mai incet. Asta e, o data ni se intampla si noua sa fim „cu gura mare”.

O tura frumoasa, de dezmortire iernatica si buna dispozitie.

20 iunie 2013| Zarnesti – Coltii Chiliei – Ref. Diana – Padina Inchisa – Curmatura

20 iunie 2013| Zarnesti – Coltii Chiliei – Ref. Diana – Padina Inchisa – Curmatura

Anul asta nu am apucat sa facem o tura la munte. Doar ce ne miscasem prin iarna, insa nu se pune.
Asa ca ne mobilizam pentru week-end-ul 20-21 iulie si mergem in Piatra Craiului.

Acest masiv ramane preferatul meu, atat pentru drumetii cat si pentru ture de bicla. Calcaros, extrem de spectaculos, masivul iti pune la dispozitie atat trasee tehnice cat si variante mai usoare/accesibile de a savura frumusetile sale.

Pentru astazi, am ales traseul Zarnesti-Refugiul Diana-Padina Inchisa-Saua Padinei Inchise-Curmatura (marcaj Banda Albastra).
Traseul pleaca din Gara Zarnesti si merge pana in drumul forestier ce duce spre Plaiul Foii. Dupa ~500m de mers pe acest forestier, intalnim tablita de marcaj ce ne spune sa cotim catre stanga. Este o alternativa superba la drumul forestier, mult prea prafuit si circulat de masini in week-end.

Ne-am folosit de tren. Bucuresti-Brasov, cu plecare la 5:45, iar din Brasov catre Zarnesti am luat Regiotransul de 9:12. Pe la 10 fara ceva eram in Zarnesti si intram in scurt timp in traseu.

Vremea este superba, nici cald, nici frig. Ceva nori mai ofera umbra. Poienile sunt pline de flori si fluturi.

Oprim la izvorul de la Coltii Chiliei, ne adapam si ii dam la deal. La un moment dat nu suntem atenti la marcaj si iesim din traseu nitel. Ne prindem cand nu e bine atunci cand trebuie sa coboram :). Revenim si, dupa urcare constanta prin padure, iesim la refugiul Diana. Nu zabovim (era aglomerat…se adunasera niste indivizi care se pregateau sa faca un foc) si intram pe Braul Caprelor, pe sub umerii Pietrei Craiului.

Poteca este superba, pe alocuri cu aspect de brana. Traseul te poarta prin vai si printre pereti semeti, caracteristice masivului.

Dupa ce trecem pe langa Orga Mare, traseul urca pe vale de abrupt catre Gavan si Saua Padinei Inchisa, catre creasta. Grohotis zdravan combinat cu zone de catarat pe pietre. Cum mi-era tare dor de a ma cocota pe pietre, ii dau cu incredere inainte, uitandu-ma periodic in urma pentru a admira deschiderea vaii.

Ne apropiem de Saua Padinei Inchise. Poteca strabate o zona de jnepenis inainte de a iesi in creasta. Se aduna niste nori, insa sunt „linistiti”.

Odata iesiti in creasta, pauza de poze si alimentare, urmand sa coboram pe Karol Lehmann pana in Curmatura.

Retragerea din creasta este abrupta, pe alocuri cu nitel grohotis in prima parte iar, ulterior, pe bolovani ce te indeamna la sprijinit in maini si coborat cu spatele :). Insa, o recomand ca alternativa Triunghiului Albastru ce vine din Padina Popii, care este PLIN de grohotis instabil.

Ne picura nitel si se intuneca ceva mai mult. In departare se vede cabana Curmatura.

La cabana, aglomeratie ca de obicei. Ne intalnim cu Radu si sotia sa, Ioana, ce stateau afara pe banca. Nici daca incercam sa planificam o tura nu ne potriveam asa de din scurt la program.

A fost galagie multa pana spre ora 1 noaptea. Multi stateau afara si cantau la chitara..asta nefiind o problema. Dar atunci cand mai bine de zece oameni se apuca sa bata cu mainile si picioarele in cabana..cam nasol.

Un coleg de prici a iesit pe balcon si a avut un dialog cu ei..dupa care s-a cantat „Desteapta-te romane” si s-a dat stingerea. Cum bine-a zis Marius, „s-a cantat imnu’ inainte sa se bage mira!”.

A doua zi, am lenevit pe la cabana si am plecat tarziu catre Zarnesti prin Poiana Zanoaga. Buletinul mi-l uitasem sus, dar am avut noroc cu Radu care inca mai era sus, astfel incat l-am putut recupera. Multumiri si pe aceasta cale :).

Ne-am intors cu trenul din Zarnesti pana in Brasov iar de acolo am luat IR-ul de 17:10 pana-n Bucuresti Nord.

O tura foarte frumoasa, prima pe acest sezon de vara, buna de incalzire. Din nou am inceput sa ne gandim la o refacere a turei din Buila-Vanturarita, la Fagaras si altele. De ce nu, din nou creasta Pietrei Craiului, pe care-as face-o de multe ori. Un traseu tehnic, foarte spectaculos, ce te tine in priza si te rasplateste cu privelisti inegalabile si liniste monumentala. Numa’ bun pentru meditat.

9-10 Februarie 2013 | Bușteni – Glăjerie – Mălăiești – Bușteni

9-10 Februarie 2013 | Bușteni – Glăjerie – Mălăiești – Bușteni

Un traseul clasic de iarna, printre iubitorii vaii Malaestilor :).
Nu mai dau detalii, nu prea are sens. Am prins o ninsoare frumoasa. In prima zi, a nins cate putin, iar dupa ora 16:00 am avut parte de senin in toata valea, la Malaesti.
Peste noapte in schimb, a reinceput viscolul si, a doua zi, ninsoare zdravana, tot timpul. Ca-n povesti: copaci incarcati, zapada pufoasa si multa, zapada de peste 1 metru in anumite zone…

Continue reading „9-10 Februarie 2013 | Bușteni – Glăjerie – Mălăiești – Bușteni”

1 decembrie 2012 | Valea Alba, Bucegi

1 decembrie 2012 | Valea Alba, Bucegi

A trecut un pic de cand ne-am intors din aceasta..experienta. Da, experienta. Ii zic bine, caci a fost cu totul altfel decat m-as fi asteptat si cu totii am invatat ceva din asta.

Cum in ultima perioada am devenit atras si de Bucegi (convingandu-ma ca au o gramada de oferit si sunt accesibili cu trenul intr-un timp chiar rezonabil), am ajuns sa citesc despre Valea Alba. Ma rog, multe alte vai mi-au trecut prin fata ochilor sau, mai bine zis, prin ecranul monitorului. Insa, nu toate sunt abordabile pentru unul ca mine, ce nu doreste sa faca alpinism/catarare. Dar, cum mi-a placut extrem de mult „Drumul lui Deubel” din Piatra Craiului („La Lanturi”), am zis ca poate gasim ceva similar. Basca, Valea Alba pare (din tot ce am citit) chiar abordabila fara echipament „neobisnuit” si e mai salbatica.

Este un traseu alpin (atentie, nu traseu turistic!), nemarcat in prezent (acum ceva vreme, pana sa se deschida Jepii Mici, era calea de acces catre platou, dinspre Busteni; marcajul Triunghi Galben inca se mai vede in prima parte a traseului, cat si sus, in platou, pe o piatra) cu grad de dificultate 1A.
Am tot vazut poze, citit recenzii, stiam ce ne asteapta, care sunt cele doua mari saritori, pe unde e recomandat sa le ocolim si multe altele. Vremea parea sa tina cu noi si ne-am gandit ca o sa fim ok cu echipamentul nostru clasic de munte (adica tot ce presupune un echipament de munte decent, mai putin coltari, piolet si ..casca).

Suntem 5. Ne adunam somnorosi in gara, in fata vagonului unde avem rezervate locuri. Mai o vorba, mai un ceai, hai ca plecam. Pe drum, discutii, glume, niste gustari si..cam atat.
Pe GPS am reusit sa pun o schita a traseului, parcurs de altcineva. Stiam de vestitul „copac cu ciuperci” insa vroiam sa fiu sigur ca nimerim firul vaii in timp util, ziua fiind scurta.

Ajungem in gara, la Busteni. Ne blindam si o luam din loc. Veselie mare pe drum in timp ce ne facem incalzirea. De jos se vede ca a nins nitel pe platou. Vazusem niste poze de la un amic cu 2-3 zile inainte, dar nu parea asa de amenintator. Eram chiar increzatori, cu voie buna.

DSC_0006

De la Caminul Alpin din Busteni, se intra pe Triunghi Rosu (Take Ionescu) si se merge ceva, pana cand poteca incepe sa coteasca puternic spre dreapta si sa urce catre Munticelu. In aceasta zona, undeva pe stanga, o sa vedeti un copac plin de ciuperci. Poteca se vede si ea, fiind destul de batuta si in zilele noastre.
O urmam si noi.
Urcam din ce in ce mai zdravan, dar ne tinem dupa Triunghiul Galben. Oficial, nu mai e nevoie de GPS, dar il tin deschis in rucsac, pentru a inregistra parcursul traseului.

DSC_0024

Incepe sa dea un pic de lapovita..sau mazariche. Mai da nitel, mai se opreste. Noi eram decisi sa ne intoarcem daca in prima parte (care este foarte bolovanoasa..ca toata valea, de fapt) ne prindem ca avem probleme.
Ajungem „La Verdeata”, facem pauza de poze si alimentam. Se vede niscaiva zapada, dar nu ne speriem. Pare, intr-adevar, practicabil.

DSC_0027
DSC_0028

DSC_0030

DSC_0037

DSC_0038

Dupa vreo 10 minute, strangem si o luam voiniceste din loc. Mai da nitica lapovita, mai se opreste. Este frig, dar nu chiar atat de frig. Topaim pe si printre bolovani cu succes. Clar, putem ajunge pana sus fara probleme.

Voie buna, poze..ne place.

DSC_0061
DSC_0068
DSC_0071
DSC_0075
DSC_0076
DSC_0082

Pe masura ce inaintam, vremea devine mai nasoala. Incepe sa ninga si se lasa o ceata groasa. Ajungem la „Saritoarea Carnului” si reusim sa o ocolim, cu GREU, prin dreapta. Gheata pusese stapanire deja pe smocurile de iarba si pe pietrele ce ar fi fost niste prize excelente pe timp de vara.
Inaintam cu greu, pasam rucsacii de la unul la altul si Marius ne mai ajuta si el cu cate-o mana in plus (urma sa faca ceva „brand” si el pana la sfarsitul zilei 🙂 ). Ocolirea acestei saritori se face destul de abrupt. Nu ridica probleme…vara, insa acum e alta treaba.

DSC_0084
DSC_0085
DSC_0090
DSC_0092
DSC_0096

Reusim sa trecem de ea. Fetele gasesc doua bucle de cordelina si le luam cu noi. Aveau sa ne fie de mare ajutor chiar in 5 minute, cand ne-am trezit ca vremea devine din ce in ce mai nasoala, ceata e la fel de densa si avem de traversat zone mai dificile si stramte (caci gheata iti reduce semnificativ optiunile de traversare ale unor obstacole). Buclele le-am agatat in mod repetat de stanci, pietre si colturi, in absenta prizelor.

Nimic rau de spus despre peisaj..si chiar despre atmosfera. Valea aceasta are o liniste a ei (normal, ca doar e ferita de gloata) si pe o vreme ca asta iti da o stare ciudata. Bine ca imi arde de poze.

DSC_0097
DSC_0099
DSC_0103
DSC_0105
DSC_0104

Ne-a fost clar ca nu prea mai putem sa ne intoarcem asa de usor dupa ce am ocolit Saritoarea Carnului. Nu de alta, dar abia am urcat (cu micile derapaje de rigoare..). Cum sa coboram acum?
Am continuat.

Valea se ingusteaza, vremea devine mai capricioasa. Incepe sa si viscoleasca nitel, manusile sunt ude leoarca.  Apare si nitica oboseala deja, dar ii dam inainte. Mai ne uitam pe GPS sa vedem pe la ce altitudine suntem, ca sa ne dam seama cam cat mai e de urcat. Stiam ca trebuie sa ajungem la Saritoarea Mare si sa o ocolim prin stanga…ceea ce am si facut. Dar cu multa adrenalina si cu „mersul piticului”, caci totul e acoperit cu zapada si gheata si nu vrea nimeni sa cada in vale inapoi.

DSC_0106
DSC_0108

O privire inapoi spre Baiului te face sa realizezi cat de rupt de lume esti aici, intr-o vale ingusta, mergand pe o brana acoperita de zapada si gheata. Un pas un pic mai la stanga si ai sanse mari sa dai „logout”.

DSC_0109

Iesim din Brana Vaii Albe si incercam sa tinem firul vaii..dar ajungem intr-o zona unde ne incadrasem prost (adica pe stanga ei). Incercam sa mergem pe partea Caraimanului), insa devine din ce in ce mai riscant si nu pare sa duca nicaieri. Coboram inapoi spre firul vaii si ne oprim in fata unor bolovani mari, acoperiti cu gheata.
Ca sa ajungem pe partea dreapta, trebuia sa coboram nitel inapoi, cu mare mare grija. Dar, frigul, oboseala si mica teama ca ne prinde noaptea pe acolo se instaleaza si se vehiculeaza ideea de a suna la Salvamont, pentru a intreba daca putem ocoli nitel firul vaii. Dupa o mica cearta (caci unii nu vroiam sa facem asta, deoarece nu eram pierduti, raniti sau mai stiu eu ce..doar un pic inghetati, obositi si orgoliosi 🙂 ) unul din baieti suna la Salvamont. Comunicam cu ei prin telefon, timp in care Marius o ia inainte, coboara un pic in vale si intra pe partea din dreapta. Ajunge cativa metri mai sus de locul in care ne aflam si ne face cu mana. „Gata!”, le spunem, „Stai ca se poate!”. Hai ca inaintam.
Cei de la Salvamont mai cer un numar de telefon si il dau pe al meu. Ei spun ca trimit o echipa catre iesirea Vaii Albe in platou, dar ca mai dureaza.

Un pic ofuscati (o parte din noi) continuam, dar intr-adevar devine cam nasol. Portiuni mari de gheata continua in care nu aveai nici un fel de priza.
La un moment dat, fac prost priza cu bocancul stang fix cand urma sa ma salt printre 2 bolovani mari, folosindu-ma de toata forta. Alunec si o iau inapoi vreo 3 metri (cred). M-au oprit Marius si Marian..sau Marian si Marius..chiar nu conteaza ordinea, caci daca nu erau ei in spate, ma duceam ceva mai mult in jos si riscam, probabil, sa ma lovesc ceva mai tare. Unul m-a prins de rucsac, celalalt de picioare.

Nu imi dadeam seama pe moment din cauza adrenalinei, dar luasem o lovitura zdravana sub genunchiul drept.

Una din fete o ia, de teama si nervi/oboseala, inainte. Nu o mai vedem, stau cu inima nitel stransa. Ma mai uit pe GPS..ar trebui sa mai fie putin.

Pentru prima oara de cand ma stiu, ma dor degetele. Chiar tare. De la frig. Manusile sunt leoarca si chiar au inghetat. Ma panichez nitel vazandu-mi degetele rosii-albastrui ca fularu’ cu FC Steaua, asa ca imi bag mainile prin canadiana, direct pe piele, si pe sub pantaloni. Le mai scot, mi le mai bag in gura..poate aratam haios, dar ma panicasem nitel.
Ma suna si Salvamontul sa intrebe de sanatate. Comunic altitudinea si faptul ca suntem ok, am trecut de zona dificila si ca panta devine mai lina. Le spun ca nu avem probleme/raniti si ca vom inainta usor catre platou. Domnul de la dispecerat imi spune ca intoarce echipa din drum si sa ne tinem pe partea dreapta a vaii, caci e mai accesibil pe acolo. Totodata, nu mai urmeaza bucati dificile.

Intr-adevar, panta devine mai lina. Suntem obositi, inghetati…si ajungem inspre platou. Aici, un vant puternic si un ultim efort sa sapam in gheata ca a acoperit toate smocurile de iarba, pentru a putea inainta.

DSC_0110
DSC_0111

Surpriza, desi ajungem in platou cu succes, acolo ne asteapta si baietii de la Salvamont. Unul din ei filmeaza cu un „aifon” (iPhone). Noi le spunem ce si cum, ei se bucura ca suntem ok („La Multi Ani, romane!”, zice unul). Marian, mai cu subinteles: „Sper ca nu aparem pe la televizor sau ceva..” …si ni se raspunde cu tacere. Dar, baietii erau cu voie buna.

Le comunicam planul nostru, de a merge pe Omu – Malaiesti catre cabana, unde aveam o rezervare. Ni se spune ca nu se mai poate si ca sunt probleme in Malaiesti, datorita unei ploi ce a inghetat zilele trecute, cumulat cu zapada proaspat depusa.
Ok, e bine ca am aflat asta. La Omu nu sunt locuri, dar baietii ne invita la refugiul lor. Acceptam, asteptandu-ne sa dormim intr-un refugiu clasic. Urma sa avem o mare surpriza.
Pana una alta, mergem pe platou prin vant si zarim, la un moment dat, Muntii Baiului, fara zapada si luminati de soarele ce pe noi ne-a uitat cu desavarsire.
Ptiu, si acum o saptamana stateam la Babele, cu burta la soare, in tricou. Era atat de cald…

DSC_0114
DSC_0116
DSC_0117

Ajungem la refugiul Salvamont de la Babele. Ce povestesc de aici inainte, o fac pentru ca cei de acolo au facut un mic lucru nasol pe care l-am aflat abia duminica. Imi pare rau ca nu am facut poze cu refugiul (am zis ca nu ar fi frumos), dar ii inteleg intr-un fel.

Pe scurt, refugiul este o adevarata cabana moderna. Cateva camere cu baie, caldura ca lumea, televizoare..tot tacamul. La o adica, foarte bine. Este si normal si omeneste. Trebuie sa aiba unde sta si acesti oameni, care totusi isi risca viata uneori pentru a salva pe cate cineva. Nu contesta nimeni asta.

Eu cu Marius mergem pana la cabana Babele sa luam beri si suc. Nu aveam punga, asa cum nu aveau nici cei de la Babele, dar am folosit pelerina mea de ploaie pe post de sac. Ce nu a intrat in ea, am pitit prin buzunarele gecilor.
Mai haios a fost ca domnul de la Babele s-a „tepuit” la bani..dar era ageamiu asa ca l-am lasat in matematicile lui si ne-am intors la „refugiu”.

Ni se iau datele (o formalitate, desi nu am avut vreo problema grava sau ceva), ni se spune in ce camera o sa dormim (2 paturi duble suprapuse + o saltea pusa la dispozitie de ei..sunt cateva camere la etaj), noi ne „simtim” sa le dam si lor o mica atentie (desi 50 de lei de persoana nu este chiar putin, dar sa zicem), ne schimbam de hainele ude si ne punem la incalzit. Ne cautam de vanatai. Sub genunchiul drept am o galma si doare, dar nu e grav.

Ne punem pe povesti. Pana la urma, a fost bine ca s-a sunat la Salvamont. Am dat de oamenii astia care venisera oricum, desi cerusem sa nu se mai deplaseze, am aflat ca nu se poate cobori prin Malaiesti si am ajuns sa dormim la caldurica si sa bem bere. Nu e rau.

Ni se pune si un montaj necenzurat cu secvente din interventiile lor filmate. De la cadavre in diverse stadii, la oameni care urla de durere in timp ce sunt, cu greu, carati pe targa catre vale. Ni se face nitel pielea gaina, mai stau si baietii cu noi de vorba, mai meditam nitel dar, per ansamblu, e voie buna.
Se face tarziu si ne culcam in cele din urma.

A doua zi de dimineata, strangem catrafusele, intrebam daca e ok sa coboram prin Jepii Mari si ni se spune ca da.
E un soare puternic si este senin (sus). E gheata peste tot. Ne luam la revedere, multumim si plecam.

Din nefericire, pentru mine aici s-a incheiat aceasta iesire. Nu am mai coborat prin Jepii Mari caci am primit un telefon ce m-a facut sa cobor de urgenta cu telecabina in Busteni si sa iau primul tren spre casa.

Duminica seara in schimb, odata ajunsi si ceilalti, aflu ca am fost pe la B1TV. Cautam pe net si da..am fost la stiri. Doar ca stirea continea niste mici fragmente din filmare, aranjate astfel incat sa serveasca modului in care era prezentata: „5 turisti rataciti in Valea Alba au fost recuperati de catre salvamontisti”. Ne enervam, caci nu corespunde nici pe departe cu realitatea. Da, am mers cam nepregatiti pentru vremea asta, pe acest tip de traseu, dar nu eram nici blocati, nici rataciti. Slava Domnului, chiar stiam unde suntem, unde mergem, la ce altitudine ne aflam si multe altele.
Stirea a ajuns si pe la alte posturi…dar nu m-a mai interesat. Am considerat ca a fost o mica deficienta de caracter a celor de pe la Salvamont. Si-a scos si organizatia un ciubuc zdravan, fabricand o stire. Au mai motivat din activitate si au mai atras niste fonduri. Asta e viata.

Colac peste pupaza…nu mergeti pe Valea Alba sau alte trasee de genul fara sa sunati la Salvamont. Noi ne-am crezut capabili sa il parcurgem fara probleme, chiar si cu un pic de zapada. Ne-am bazat pe propriile experiente, insa a fost ceva mai greu si MULT mai riscant decat m-as fi asteptat.
Abia dupa 2-3 zile am putut sa ma uit la poze calm, relaxat, detasat, fara sa ma treaca un fior pe ceafa cand imi aminteam de acea cazatura de era sa o iau „gratuit”.
Chiar si pentru coltari, gheata proaspat formata nu era buna. S-ar fi spart imediat.

Asa ca ne-am simtit ca niste pantofari pe Jepii Mici. Cel putin eu. Asa cum multi tembeli merg in adidasi pe acolo, eventual cand ploua, asa am mers noi pe un traseu alpin, in plina ninsoare, cu bocanci de 3 sezoane, parazapezi, suprapantaloni/colanti dubli si..fara casti si piolet(i).
Apropo de casca, era sa uit! Cand inca eram pe la baza vaii, printre bolovanii mari din zona usoara, o piatra trece milimetric, cu viteza, pe langa urechea lui Marius. I-a vajait efectiv. Cum el avea doar o bandana pe chelie, ne-am dat seama rapid de ce e bine sa porti totusi o casca pe astfel de vai.

Drept urmare, mi-a ajuns. Iarna voi face doar trasee de iarna, marcate ca atare. Nu e de mine. Vara merge…Lanturi, Buila, Fagaras, Retezat, ce-o fi, numa’ sa nu fie furtuna…Dar pe timp de iarna sa ma mai avant asa..nici vorba.

Iata si ce a inregistrat „ghepeseu'”:


Hike route 1919447 – powered by Wandermap