Categorie: Ture cu bicicleta

Bobolia-Sultanu-Secăria-Comarnic

Bobolia-Sultanu-Secăria-Comarnic

8 mai 2016

Cred ca este a doua oara cand coboram din tren la Bobolia, o halta micuta, gard in gard cu o gospodarie. Desi Bucurestiul este situat intr-o mare campie, e imbucurator sa stii ca iti poti schita un traseu bun de antrenament care sa nu presupuna drumuri aglomerate si o deplasare consumatoare de timp.

Continue reading „Bobolia-Sultanu-Secăria-Comarnic”

Mizil-Marginea Padurii-Sarata Monteoru-Mizil

Mizil-Marginea Padurii-Sarata Monteoru-Mizil

23 aprilie 2016

La ture inspre Buzau ne mai gandisem, insa nu foarte serios. Nu as sti sa spun de ce, caci am vazut cateva relatari foarte faine acum nitica vreme si banuiam ca este un areal incarcat cu istorie si peisaje faine.

In fine, cert este ca Marius a „copt” un traseu ce includea si multa urcare (cam 1400 estimau uneltele de schitat) iar noua ne-a facut din prima cu ochiul. Asteptam doar un pic de vreme buna, caci pare-se nu tot drumul de pe dealul dintre Leiculesti si Sarata Monteoru ar fi asfaltat.

Veni ziua cea mare. Cu biletele cumparate online pentru IR-ul de 6:15 AM din Bucuresti Nord (ce pleaca spre Suceava) pana in Mizil (7:35 AM), ne suim cu incredere-n tren pe masura ce soarele anunta o zi senina si calduroasa, facand in ciuda prognozelor emise in urma cu doua-trei zile.

Ajungem repede in gara Mizil. Poza traditionala cu gara si, la drum!

 

Despre oras in forma sa actuala nu avem mare lucru de spus, din pacate.


Prima oara mentionat prin 1529 intr-un document oficial din Brasov, sub numele de Iştau (sau Eşteu), devine in secolul 18 un important si prosper targ, sub conducerea lui Constantin Brancoveanu. Sunt infiintate atat podgorii pe dealurile din imprejurimi, cat si o statie importanta pentru trasuri si carute, toate acestea creand multe locuri de munca. In limba turca (vorbita de conducatorii otomani prezenti in Valahia la vremea respectiva), aceste statii purtau numele de „menzil”. In timp, s-a renuntat la „n” iar „I”-ul a devenit „e”.

Data fiind activitatea tumultoasa din jurul sau, substantivul a ajuns a face referire la tot satul.
Prima biserica a fost construita in 1790 iar in 1830, Mizilul a devenit oras.
Constructia drumului Ploiesti-Buzau in 1847 a adus un mare plus economic, orasul cunoscand o perioada de dezvoltare accelerata pe baza activitatilor specifice: agricultura, productia de vinuri, cresterea animalelor si negotul.

Odata cu perioada comunismului incepe industrializarea agresiva a zonei, care a reusit sa stopeze ritmul cresterii, situatie ce s-a agravat aproape iremediabil dupa 1990 cand s-a ajuns la deindustrializare.


Prima urcare a zilei incepe imediat ce parasim orasul, pe un drum foarte liber. Ce-i drept, este inca devreme. Urcam catre Jugureni (DJ100H) iar vantul se inteteste pe masura ce ne apropiem de muchia dealului.

 

 

 

Urci usor cand ai picioarele „proaspete”, la inceput de traseu. Aceasta bucata de drum nu este o premiera absoluta pentru noi, caci intr-o alta tura am parcurs segmentul Gura Vadului – Boboci, amintire care ne este trezita de-o familiara bifurcatie catre satul Boboci.

Ajunsi in Marginea Padurii avem parte de-o priveliste foarte frumoasa catre campie care, in ciuda paclei gri-albastrui, merita fotografiata.

 

 

 

 

Coborarea din Marginea Padurii catre Valea Unghiului are o panta ceva mai abrupta si strabate o padure deasa. Traficul este aproape inexistent, astfel ca ne bucuram in tihna de-o coborare faina.

 

Dupa un mic popas in care admiram imprejurimile si lucrarile de refacere a drumului, continuam catre Hales, unde gasim o veche manastire: Bradu (hram Sf. Dumitru). Sfintita in 1632, a fost initial o manastire de calugari greci. Din 1872 pana in 1910 a gazduit scoala sateasca iar pana in 1905 a functionat aici si primaria.

 

 

 

Crucile din piatra cu scrieri in alfabet grecesc sunt specifice intregii zone si pot fi vazute pe marginea drumurilor sau la intersectii, dovada a comunitatilor grecesti (si nu numai) ce erau active prin aceste locuri in secolele 16-17.

 

Probabil cea mai importanta cruce de acest tip se regaseste in comuna Breaza (intre Sahateni si Naeni) si poarta numele de „Crucea Manafului”, ornata cu inscrieri si insemne atat crestine, cat si musulmane. Construita in 1846 de familia unui negustor turc convertit la crestinism si stabilit in satul Greceanca, are o inaltime de 4 metri si se gaseste pe un drum comunal, la o distanta de 1 km de la drumul principal. Noi nu stiam de existenta ei, dar am luat aminte de ea.

Din Leiculesti incepem urcarea pe cel de-al doilea deal al zilei. Este chiar cald, asfaltul e „ca-n palma” iar traficul aproape inexistent. Totul in jur e de-un verde crud iar pasarile canta prin toata padurea. Mergem pe DJ203G.

 

 

Citind cateva indicatii despre drumurile din zona postate pe forumul ciclism.ro de catre utilizatorul Dr2005, stim ca drumul judetean este asfaltat doar pana in culmea dealului, de unde se poate continua pe DC153 (asfaltat proaspat) pana in Sarata Monteoru. De ce este asfaltat un drum comunal in loc de continuarea celui judetean nu stiu sa spun. Probabil ca exista niste considerente tehnice ce au determinat ca cel comunal era mai fezabil.

Ce-i drept, nici nu conteaza asta, caci la fata locului nu iti dai seama cand parasesti drumul judetean si intri pe cel comunal, intrucat asfaltul este continuu, de aceeasi calitate iar latimea drumului nu se modifica.

 

In Sarata Monteoru oprim la terasa Hotel Cazino, unde servim cate-o bere si niste floricele de porumb cata vreme ne relaxam la soare.

 

E timpul s-o apucam catre Mizil. Mai avem ceva dealuri de luat „in piept”.
Traversam mai-sus-amintitele sate Greceanca si Naeni, dupa care mai „valurim” un pic pe un drum pietruit inainte de-a incepe ultima coborare catre DN1B. Nu am ajuns chiar la drumul national ci am incercat sa nimerim tot in Gura Vadului pe niste drumuri de camp si cateva comunale ce ne-au purtat printre vii.

 

 

 

In gara Mizil am ajuns cu 50 de minute inaintea trenului, astfel ca am stat la soare mancand pufuleti si impartind o bere. La Bucuresti am ajuns pe lumina intr-un timp scurt, trenul purtandu-ne in vreme ce fiecare din noi atipea in coltul sau.

 

 

Bibliografie

Track GPS

Măneciu-Slon-Urlați-Ploiești

Măneciu-Slon-Urlați-Ploiești

16 aprilie 2016

Sa gasesti trasee noi relativ aproape de locul in care locuiesti devine mai dificil pe masura ce apuci sa „bati” zonele tangibile in ture ce se intind pe parcursul unei singure zile. Mai ales daca locuiesti in Bucuresti (si in sudul tarii, in general), muntele este un pic mai departe iar dealuri sa te imbie la catarat si explorat gasesti mai greu.

Continue reading „Măneciu-Slon-Urlați-Ploiești”

Bobolia-Sultanu-Bustenari-Ploiesti

Bobolia-Sultanu-Bustenari-Ploiesti

2 aprilie 2016



O tura despre care nu am foarte multe de spus, intrucat este o imbinare a altor doua ture mai vechi (una din 4 aprilie 2015, alta din 23 martie 2014) ce mi-au ramas in amintire ca fiind foarte pitoresti.

Cum ne doream un traseu „de asfalt” cu ceva urcare, am ales sa urcam din nou pe la Sultanu. Participanti: Claudiu, Nico, Marius, Mihai si eu.

De data asta nu am mai coborat in Floresti Prahova, ci-n Bobolia. Alegerea mi s-a parut oportuna prin prisma faptului ca DJ101P este un drum foarte liber si placut de parcurs, desi am mers pe el doar cativa kilometri. Ulterior ne-am incadrat pe drumul Magureni – Iedera de Sus care este asfaltat pana la limita judeteana dintre Prahova si Dambovita, mai apoi oferind o bucata de drum forestier ce este insa practicabila (cu conditia sa nu fi plouat prea mult). Odata ce ne apropiem de Iedera de Sus, drumul devine asfaltat.

A urmat vestita urcare de la Sultanu, mai apoi o coborare in Campina si continuare catre Bustenari – Poiana Trestiei si Cosminele. Mihai s-a oprit la Campina, intrucat indatoririle de tatic il chemau acasa ceva mai devreme.

Pentru a ajunge in Bustenari dinspre Campina, se trece prin Telega (si implicit inca un mic deal). In trecut am mai parcurs acest drum in sens invers si chiar ma intrebam la momentul respectiv cum ar fi sa-l urci. Pot spune acum ca-i foarte fain.

Segmentul Bustenari – Poiana Trestiei – Cosminele ramane alaturi de mai sus mentionatul drum dintre Magureni si Iedera de Sus ca fiind probabil printre cele mai pitoresti drumuri pentru biciclit din judetul Prahova (nu includ aici traseele montane, de padure). Sunt ideale pentru ture de-o zi si se poate improviza destul de mult in zonele respective.

Initial planuisem sa ne oprim in Plopeni, insa cum aveam ceva avans (ca timp), am decis sa continuam pana in Ploiesti. Astfel ca am ajuns la timp pentru a prinde trenul Regiotrans de 18:24 catre Bucuresti.

La final de tura am „contabilizat”:

  • 104 km parcursi
  • 1300 m urcati
  • ~1400 m coborati

Maneciu – Muntele Verde – Homoraciu

Maneciu – Muntele Verde – Homoraciu

28 februarie 2016


Cum iarna se pare ca a decis sa plece mai devreme in acest an, am avut parte de cateva saptamani cu vreme pe cat de neobisnuita, pe atat de enervanta. Neobisnuita pentru ca am avut si 20+ grade Celsius in luna februarie si enervanta pentru ca zilele insorite s-au nimerit fix in timpul saptamanii, atunci cand muschii fesieri sunt presati in scaunul de la birou si te uiti cu jind pe fereastra atunci cand gasesti cateva clipe de ragaz.

Dupa vreo doua amanari, reusim sa ne mobilizam in ultimul week-end din februarie, cand prognoza era foarte optimista. Ne adunam vreo 11 insi (in ordine pur aleatoare: Cristi, Nico, a_mic, Mihai, Marius, Catalina, MaC, BodoC, Mircea, Traveller si subsemnatu’) si decidem a pleca duminica, 28 februarie, cu „legendarul” R3001 (ce pleaca la 6:23 AM) pana in Ploiesti Vest, de unde vom pedala pana-n Gara de Sud pentru a lua un tren operat de TFC pe ruta Ploiesti Sud – Maneciu.

Sambata dimineata insa, m-am trezit la auzul unui zgomot cunoscut. Parca ploua afara. Cand m-am uitat pe fereastra, chiar asa si era. Ba chiar o ceata densa punea si mai mare presiune pe situatie. Verificam starea vremii si se pare ca in ziua turei vom avea vreme noroasa, dar fara ploaie. E bine, asa ca sa vina dimineata de duminica. Fiecare s-a trezit cum a putut. Pentru cei ce nu mai sunt obisnuiti cu ore atat de matinale a fost un real efort, insa nimeni nu s-a dezis.

Toate bune si frumoase la CFR inca de la plecarea din Bucuresti, iar din Ploiesti Vest pana in Sud am pedalat pe strazi pustii. Ajunsi la trenul de Maneciu, seful de tren ne trimite la casa de bilete pentru a cumpara suplimentele pentru biciclete, in contextul in care am achizitionat online biletele pentru noi. La casa mi se spune ca nu pot emite biletele pentru biciclete caci aplicatia le poate oferi doar la un loc cu un bilet pentru un adult. Cum noi le avem deja luate online, se ajunge la discutii intre seful de tren si dispecerat in vreme ce noi suim bicicletele in tren.

Odata suiti, alta dandanaie: pentru biletele cumparate deja online (pe care le-am si tiparit, conform regulamentului) seful de tren ne tipareste un alt set de bilete, insa cu un om in minus. „Asa a generat aplicatia!”. Cum numarul maxim de persoane pentru care poti cumpara bilet TFC online intr-o singura tranzactie este de 6, noi avem doua bilete online: unul cu 6 persoane si un altul cu 5. Persoana despre care sistemul spune ca ar absenta este foarte prezenta. Dupa cateva discutii suplimentare intre seful de tren si dispeceratul TFC (pe parcursul carora l-am auzit pe om zicand „Da doamna, scrie foarte 6 si foarte 5…egal 11!”) ce ne-au amuzat teribil, se constata o eroare in aplicatie si se tiparesc biletele pentru biciclete.

Ajunsi in Maneciu, coboram catrafusele, tragem o poza de grup si o luam din loc catre malul Teleajenului, pe care l-am gasit sub forma unui drum destul de mocirlos si cu dale din beton ici-colo, „garnisit” cu destul de multe gunoaie.

E destul de racoare, astfel ca urcarea spre Drajna de Sus vine la fix pentru a ne mai incalzi.

Nici n-apucam sa trecem de Faget ca-l aud pe a_mic strigand „Panaaa!”. Ce sa vezi, chiar a facut pana (la cat de tocite sunt cauciucurile, nici nu ma mira), astfel ca ne adunam ca „injinerii” pe langa pagubit in vreme ce acesta-si „serviseaza” roata (evident, a primit si asistenta 🙂 ) iar noi halim sandvisuri si banane.

Odata rezolvata si problema asta, ii dam inainte. Trecem pe langa Castrul Roman – care era inchis si in renovare – si incepem o coborare destul de lunga pana in Valenii de Munte. Ma rog, am mai si urcat cate-un pic, ici-colo.

DN-ul e relativ aglomerat iar cum noi preferam linistea, cotim repede pe stradute,indreptandu-ne catre Vest. Traversam calea ferata si, dupa o mica urcare, poposim la biserica Sf. Spiridon unde surprindem cateva cadre si servim cate-o gustare.

Ne intalnim cu un cuplu de biciclisti. Merg si ei tot inspre Muntele Verde si Slanic.

La putin timp dupa ce am plecat din fata bisericii avem parte de o frumoasa urcare. Scurta si intensa, inainte de Teisani. Au urmat drumuri partial dezafectate (probabil din cauza lucrarilor la gaze) si pana in platoul de dinaintea Muntelui Verde (unde am oprit pentru regrupare) am mers constant.

Coborarea de pe langa Muntele Verde este destul de abrupta si presarata cu „ace de par”. Datorita zgomotului ritmic, dalele din beton din care este alcatuit drumul iti creeaza senzatia ca ai fi un tren.
Regrupare si niscaiva poze cu peretele din piatra verzuie.

Nu intram efectiv in Slanic ci cotim catre Schiulesti, pe un drum judetean liber ce pare foarte abordabil. Atata doar ca acest aparent atribut este inselator, caci dupa prima urcare (de fapt, imediat ce am trecut de-o pensiune) drumul devine un veritabil drum comunal neasfaltat, pamantos si lutos. Cum tocmai a plouat acum cateva ore, noroiul cleios incepe a se lipi de rotile bicicletelor inca din primele sute de metri. Nu-i doar noroiul, caci pietricelele si firele de iarba se aduna si se ascund prin orice „cotlon” gasesc.

Asa se face ca ultima bucata a acestui judetean, chiar pana la intrarea in Schiulesti, am parcurs-o intr-un ritm de melc, impingand bicicletele, injurand pe-alocuri, ridicandu-le-n spate si curatand des lutul ce se aduna la furci si deraioare.

Cand am ajuns in culme si eram convinsi ca incepe asfaltul, am suferit o mica dezamagire. Deja ne puneam problema de-a ne opri in Homoraciu (traseul initial presupunea sa ne intoarcem tot in Maneciu) si nu stiam exact cati kilometri urma sa parcurgem in astfel de conditii. Singura grija era sa nu pierdem trenul, care era ultimul dinspre Maneciu catre Ploiesti.

Figurile ni se lumineaza cand auzim masini in apropiere si mai ales cand vedem asfaltul. A urmat o sesiune de curatat transmisii si scuturat noroiul de pe roti, in vreme ce grupul se reintregea (ne-am rasfirat nitel pe ultimele sute de metri).

Ne dam drumul la vale catre Homoraciu. Bulgari de lut zboara in toate directiile, dar noi suntem oricum „porciti” din cap pana-n picioare. In scurt timp intram in Homoraciu si ajungem direct la gara. Aici, o parte din noi am mers la un magazin din apropiere pentru a cumpara (in sfarsit!) niste bere, apa si cateva de-ale gurii.

Urmeaza o sesiune foto cu placuta pe care sta scris numele garii. Taman cand ne lua frigul, apare si trenul. Lungut. Avem un pic de emotii in privinta timpului disponibil pentru a urca bicicletele in tren (nefiind capat de linie) insa ne relaxam total cand vedem ca mecanicul de locomotiva isi pune mainile-n cap in vreme ce noi ii facem prietenos cu mana :).

Trenul este format din doua garnituri mai mici. Una se va opri la Ploiesti, celalata va continua pana in Bucuresti. Ne urcam in a doua (mai putin Marius care gaseste mai rapid sa se urce la celalalt capat al trenului).

A urmat o alta poveste cu TFC-ul. Seful de tren (altul decat cel de dimineata) era depasit de situatie. Fiind singur intr-un tren atat de mare si asaltat de foarte multi oameni, a avut reale dificultati in a ne calcula biletele. In egala masura, locurile pe care ne asezasem erau rezervate pentru casa din Ploiesti Sud (o aberatie a aplicatiei de la TFC) fapt ce a dus la situatia in care noi, avand bilet platit cu tot cu loc, a trebuit sa cedam locurile altor pasageri ce-si cumparasera bilete din Ploiesti Sud, in vreme ce ar fi trebuit sa mergem in celalalt capat al trenului (lucru imposibil de facut) pentru a ocupa alte locuri. Am preferat sa raman in picioare.

La momentul scrierii acestui jurnal, o sesizare a fost deja trimisa catre TFC in legatura cu cele doua situatii din aceasta zi. Astept un eventual raspuns.

In Bucuresti ne-am dat mainile si, multumiti de tura ce-a iesit, ne-am imprastiat fiecare pe la casele noastre.

Din Sinaia catre Baiului, cu oprire in Comarnic

Din Sinaia catre Baiului, cu oprire in Comarnic



Noiembrie ne-a intampinat cu o vreme atipica, mai blanda chiar decat ce-am avut in luna precedenta. Temperaturile de peste 20 de grade au alimentat planificarea unor iesiri catre zona montana, in ciuda faptului ca orele de lumina sunt sensibil mai putine.
In urma cu o saptamana am facut o drumetie de-o zi, de la Busteni catre Sinaia, cu urcare pe Jepii Mici si coborare pe Piciorul Pietrei Arse (a fost o simpla plimbare intr-o zi de sambata, asa ca nu am scris nimic despre ea – poze insa puteti viziona aici). Cum prin zona Stanei Regale nu am coborat niciodata, a fost un prilej bun de explorare. Am vazut ceva drumuri forestiere pretabile pentru biciclit, asa ca iata-ne in R3001, dis de dimineata. George, Mircea, Nico si cu mine. Plus multi alti biciclisti, caci nu doar pe noi ne-a scos din casa vremea frumoasa.

Ajungem in Sinaia pe la ora 9:00 AM. Frig, asa ca mai zabovim cinci minute in gara, pentru o cafea calda.

 

Urcam (cu bicicletele in brate) scarile ce pornesc din fata garii si se opresc in bulevardul Carol I, evitand astfel o portiune din DN1. De aici, pedalam pe langa statia de colectare a apei si intram pe un drum forestier ce ne va purta pana in Poiana Tapului.
Un drum superb cu o urcare lina, multa liniste, un cer ciudat de senin si-o padure atinsa de toamna.

 

Ne-am incalzit repede, asa ca ramanem in tricouri.

La intrare in Poiana Tapului zarim platoul Baiului, unde vom ajunge si noi. Serpuim prin zona Zamorei si intram in padure pe forestierul ce urca destul de constant spre platou, pe alocuri intersectandu-se cu traseul de drumetie marcat cu CR (Cruce Rosie).
Vremea tine cu noi si deja ne gandim la plaja pe care o vom face sus (cu o saptamana in urma, mai ca nu dormeam pe platoul Bucegilor – munti pe care astazi ii vom admira de vis-a-vis, in toata splendoarea lor).

 

Pe alocuri am facut si pushbike, mai ales unde panta era mai pronuntata. De fapt nu inclinatia era problema, ci numarul de bolovani ce facusera front comun impotriva aderentei rotilor.

Padurea arata superb, cu copaci dezgoliti si un covor ruginiu asternut cu grija pe jos. Cerul este in continuare de un albastru uniform, asa ca in zona primei stani (dupa ce am iesit in golul alpin) facem un popas pentru a rontai cate ceva si a poza „vecinii” de peste drum (Bucegii), ai caror vai sunt perfect identificabile cu ochiul liber.

 

Intalnim alti biciclisti ce coboara, unii dintre ei destul de bine echipati.
Caldura soarelui e putin diminuata de o subtire perdea de nori.

 

Apropiindu-ne de platou, observam parca un nor mai atipic undeva in departare, catre Nord. Un biciclist ce cobora dinspre Baiul Mic ne spune-n treacat „Vedeti ca sus bate vantul…foarte tare!”. Ei, si? Un pic de vant, ca doar e platou.

Ce sa vezi insa, se face sensibil mai racoare iar norul ala atipic se dovedeste a fi doar un mic membru dintr-o „familie” mult mai mare ce incepe sa puna stapanire pe Bucegi si Postavaru. Arata exact ca niste nori de furtuna.
Vantul s-a intetit.

 

Bate mai tare, dinspre Vest. Initial este chiar amuzant, caci ne impinge la deal (nu, nu exagerez, era suficient de puternic incat sa te mute din loc).
In scurta vreme insa, rafalele au depasit 90 kmh. Era greu sa te mentii pe bicicleta, mai ales cand ne nimeream intr-o sa sau pe versantul vestic. Am ajuns sa mergem pe langa ele, dar si asta a devenit greu de la un punct incolo. Chiar foarte greu. Pot spune in mod cert ca asemenea vant rar am intalnit, chiar si in timpul drumetiilor de iarna, prin viscol. Iata, mai exact, despre ce a fost vorba 🙂

 

Norii erau din ce in ce mai aproape. Soarele ne cam abandonase. Fix o ploaie ne-ar mai fi lipsit, caci in rest inghetasem.

Usurel, incepem sa coboram si este o adevarata sarbatoare cand drumul „intra” pe versantul Estic, ferindu-ne de bataia directa a viforului uscat.
Apropiindu-ne de Secaria, avem de trecut zone putin impadurite, unde vantul nu se mai simte atat de tare. Drumul este in schimb presarat cu multi bolovani mari, un pic cam multi pentru gustul meu. Pe alocuri, mergem pe langa biciclete.
Am intrat in raza comunei Secaria dupa ce am „taiat” o mare de frunze uscate, cu distractia de rigoare.

 

Inca un mic popas pentru realimentare si mergem catre asfalt.
Soarele se pregateste sa apuna dupa munti. Norii s-au mai spart iar vantul e aproape inexistent acum, gratie pierderii in altitudine. Urcam un „mot” de deal pana la iesirea din localitate unde profitam de moment pentru a incerca imortalizarea unui apus.

 

Ne regrupam si coboram in Comarnic. Inca un cadru cu cerul sangeriu.

 

Reusim sa ajungem pe la 17:10, cu 5 minute inainte de sosirea unui Regiotrans pe care nu ne asteptam sa-l prindem. Urcam bicicletele in graba, fiind zoriti chiar de catre mecanicul de locomotiva ce s-a decis sa puna trenul in miscare cat inca nu eram cu totii urcati, in ciuda faptului ca mai avea un minut de stationat conform tabelei.

Imbujorati, mancam din ce ne-a mai ramas prin ghiozdane si ne amuzam ca pana si-o tura scurta, de toamna, a iesit cu un pic de aventura. Asa si trebuie 😉

Acasa am aflat ca, undeva pe la orele 9:40 AM (cand noi pedalam deja prin padurea dintre Sinaia si Poiana Tapului) se emisese o avertizare meteorologica in zona montana, semnaland vant puternic cu rafale intre 60-90 kmh. Pe creste a fost mai puternic, caci efectul depresurizarii este intotdeauna accentuat de vai. Asadar, nu ni s-a parut ca vantul a batut cam tare…

Cum ne-am apucat de cicloturism

Cum ne-am apucat de cicloturism

21-24 mai 2011

Ii mai putem spune prima tura cicloturistica, caci a fost prima tura de acest gen pe care am facut-o.

A trecut ceva vreme de atunci si, uitandu-ne prin poze, am zis ca merita sa scriem cateva randuri si despre momentul producerii declicului cand vine vorba de aceasta activitate. Urmeaza evocarea unor amintiri care in prezent imi starnesc zambete si un pic de nostalgie, pe care le voi insoti cu poze de-o calitate indoielnica. Deci, o sa va plictisiti 🙂


Tot citeam relatari de la alti oameni (mai ales pe forumul ciclism.ro) si am vazut biciclete MTB cu portbagaje si genti (aveam sa aflu ca se numesc coburi) ce erau purtate prin diverse colturi ale tarii si lumii. Parea foarte interesant, mai ales ca unii mergeau si cu cortul dupa ei.

Intr-un final, manat de impulsul de-a infaptui un „experiment” similar intr-o zona cunoscuta (Piatra Craiului), am comandat un portbagaj compatibil cu franele pe disc (asta dupa ce m-am documentat si consultat cu mai multa lume) pe care mi l-am montat cu nerabdare pe bicicleta (imi amintesc ca am ramas dupa program in curtea cladirii in care aveam serviciul la momentul respectiv, asambland „jucaria” printre stropi de ploaie specifici lunii mai) si inca un portbagaj mai mic, cu montura pe tija seii, pentru bicicleta Nicoletei (ideea de portbagaj nu o tenta, caci nu urma sa cumpere coburi vreodata… 🙂 ).

Mi-am luat si un set de coburi din Decathlon pe care le-am asigurat suplimentar cu cativa soricei. Ne-am facut bagajul, am schitat un traseu ce urma sa ne poarte din Predeal catre Zarnesti si Plaiul Foii, apoi catre Prapastiile Zarnestilor, Dambovicioara si ce-om mai considera de bun augur la fata locului, am cumparat biletele de tren si week-end-ul prelungit era asigurat.

In dimineata plecarii am avut un sentiment ciudat, iar in drum spre gara mi-am dat seama ca gentile erau prost pozitionate.

Am fost singurii cu biciclete pe acel IR, iar pana in Predeal am facut ceva vreme, caci inca se mai lucra la calea ferata. Odata coborati Predeal, ultimele reglaje pentru asigurarea bagajelor. Nico a pus un ghiozdan pe acel mic portbagaj, asigurat cu doua cordeline. Nici nu au trecut 300 de metri si, dupa 3 gropi, acel portbagaj s-a deplasat nitel.

 

Iesim din Predeal pe drumul catre Rasnov, iar dupa prima urcare (pe care am facut-o destul de greu la acel moment..), conform indicatiilor de pe foi, parasim asfaltul si intram pe drumul catre Forban. La un moment dat stiu ca trebuie sa facem dreapta, cautand o potecuta ce urma sa dea intr-un drum forestier ce ne va scoate, la randu-i, spre Sohodol si Rasnov.

 

Vremea era numa’ buna.

Din pacate, drumul acela care paraseste traseul Forban s-a pierdut prin gramezile de crengi si trunchiuri de copaci. Am orbecait ceva, incercand sa intuim drumul. Intr-un final, am luat-o de-a dreptul catre un forestier ce se vedea printre copaci si am reusit s-o scoatem la liman.

 

Am avut parte de o coborare foarte frumoasa, pe un drum forestier intr-o stare foarte buna. Ajunsi in apropierea intrarii in Rasnov, facem o pauza mai lunga pentru stat pe iarba la soare, admirand creasta Pietrei Craiului ce se zarea in departare.

 

Schita de pe foaie arata ca trebuie sa gasim un drum comunal care o scurteaza dinspre Sohodol direct catre Tohanul Nou, insa in vreme ce balauream pe coclauri ne-am trezit cu niste caini ciobanesti ce alergau cu viteza foarte mare spre noi. Ne-am speriat si am facut cale intoarsa. Si bine am facut, caci am intalnit si un cioban ce ne-a confirmat ca zona e impanzita de stani si cainii nu sunt deloc usor de stapanit.

Ne multumim cu drumul asfaltat.

In Zarnesti, fiind inca devreme pentru a merge spre Plaiul Foii (unde aveam aranjata o cazare – pe vremea aceea nu concepeam ideea de a merge cu cortul pe bicicleta), am cumparat doua beri si ne-am postat undeva pe malul Barsei, pe iarba, unde am stat la soare si am admirat zona. Un catel ne-a tinut companie.

 

 

Norii erau prezenti, dar sparti. Cum este de obicei in luna mai prin zonele montane.

In cele din urma am ajuns in Plaiul Foii. Ne-am cazat (pensiunea Panorama Pietrei Craiului) si am mancat la cabana Plaiul Foii (clasica ciorba de fasole servita in paine s-a dovedit irezistibila). Bicicletele au stat in perfecta siguranta in anexa pensiunii.

A doua zi, aveam de gand sa incercam a ajunge la Coltul Chiliilor, asa ca am orbecait aiurea pe niste drumuri mai rupte, impingand bicicletele la deal. N-am reusit sa iesim corect, iar harta montana nu aveam la mine. De GPS nici nu se punea problema pe atunci. Asa ca am coborat pe un forestier dragut spre Zarnesti.

 

De aici, am luat calea Prapastiilor, cu gandul de-a merge prin Cheile Pisicii. Nu stiu ce-a fost in mintea mea, caci acele chei nu sunt pentru bicicleta. Dar na, greseli de orientare/documentare specifice oricarui incepator entuziast.

Nereusind sa razbim nici macar in prima parte a acestor chei, am facut cale intoarsa pana la Fantana lui Botorog, de unde am urcat pe drumul catre Magura. Norii s-au adunat pe crestele muntelui si, dupa cum se aude, e o furtuna in toata regula. Dar la noi nu a ajuns.

 

 

 

Zona Magurei este superba. Stiu ca stiti, iar daca nu stiti, cautati poze (din alea bune 🙂 ). In special in mai, cand inca este totul inflorit.

 

 

Am coborat spre Moieciu si am inceput sa urcam inspre Rucar, oarecum. Deja ne mai obisnuisem cu pedalatul la deal. Am iesit pe DJ730, catre Sirnea si Ciocanu. Ne simteam un pic obositi si ne intrebam daca ajungem la timp la cazarea din Dambovicioara.
Nu prea am constientizat noi pe unde am pedalat atunci, caci eram coplesiti de urcari si de peisaj (aveam sa revenim de mai multe ori in zona). Insa am ajuns intr-un final, spre seara, la pensiunea Casa Soarelui din Dambovicioara.

Ne intrase frigul in oase, facusem febra musculara, iar caldura din camera ne-a dat gata. Am decis ca urmatoarea zi sa fie de pauza, la aceeasi locatie. Masa am servit-o in Podu Dambovitei, la un restaurant/bodega ce nu stiu daca mai exista acum. Nimic demn de mentionat, oricum.

Urmatoarea zi am petrecut-o mergand fara bagaje prin zona Dambovicioarei, la plimbare. Asta, plus odihna si relaxare.

 

 

 

In ultima zi am pornit dis de dimineata la drum, cu gandul de a urca asa-zisul „Rucar – Bran”. Imi amintesc si acum ce multumiti am fost cand am ajuns in punctul de maxima belvedere. Simteam, totodata, ca pedalam mai cu spor fata de prima zi. Traficul a fost domol.

 

 

De aici, la vale spre Bran – Tohanu Nou, cu directia Zarnesti. Odata ajunsi, ne-am oprit in gara. Am cumparat bilete catre Brasov. Ne-am incadrat in program. Si ce ne-a mai placut sa mergem cu acest Regiotrans, in ritm lejer, stand in vagonul de bagaje chiar langa biciclete, cu geamurile deschise…

In Brasov ne-am mutat in trenul ce avea sa ne aduca spre Bucuresti. Fiind o zi de luni, doar noi eram cu bicicletele.
Spre dupa-amiaza am ajuns acasa si inca nu realizam ce am facut. Nici nu stiu cati kilometri am strabatut. Si nici nu cred ca are vreo importanta, in fond.

Nici prin cap nu ne trecea in acele momente ce avea sa urmeze in 2012, 2013, 2014, 2015….eram deja „compromisi”.

Transfagarasanul pe roti cramponate, cu cazare la cort

Transfagarasanul pe roti cramponate, cu cazare la cort

25-26 iulie 2015

Mai multe poze (Fotografi: Marius si Dragos)

Ne gandeam de multa vreme la Transfagarasan. Mai ales ca eu si Nico nu am apucat sa vedem aceasta laudata sosea, nici macar din masina. Marius a mai „atacat” o data traseul, de unul singur, prin 2012, de la Pitesti catre Brasov.
Cum doream inca o tura de anduranta, tot reveneam la aceasta idee cu „Transul”. Ce ne facem cu transportul? Trenurile pana in Curtea de Arges nu mai exista iar inca o zi de concediu nu mai putem sacrifica fix acum.

Rasfoind pe forumul Ciclism.ro, gasesc o schita a unui coleg ce planuieste sa plece din Predeal pe ruta Sinca Veche – Victoria – Cartisoara – Balea Lac – Pitesti. Hm, suna chiar interesant. El doreste s-o parcurga in timpul saptamanii, insa noi avem doar o sambata si-o duminica la dispozitie. Asa ca ne mobilizam si, dupa cateva dezbateri legate de sensul in care sa abordam aceasta schita, ne pregatim sufleteste. Montez iar portbagajele pe biciclete si scot de la naftalina cortul de munte (cel mic, care este mai usor de carat in drumetii si la ture de genul acesta). Recunosc ca initial nu prea imi venea sa ies din casa in acest week-end, insa e pacat de vremea care ne ajuta si de zilele care sunt inca destul de lungi.

In prima zi urma sa pedalam 152 km, conform planului. Urcarea este in ultimii 30 de kilometri.
Cu moralul ridicat, iata-ne inghesuindu-ne in R3001, in directia Predeal. Sunt multi biciclisti in tren (ca in fiecare zi de week-end din primavara pana-n toamna), asa ca aranjam toate bicicletele astfel incat cei ce coboara primii sa le poata scoate usor. Dupa un drum destul de monoton, ajungem in Predeal.
Iesim din gara, luam apa si cate ceva de rontait si ii dam bice catre Paraul Rece. O mica urcare chiar la inceput, urmata de coborarea lunga catre Rasnov. Trafic destul de intens, mai intens decat ne asteptam. Pana spre Tohanul Nou avem parte si de niste depasiri tipic romanesti infaptuite de anumiti participanti la trafic, cu masini ce trec la cateva palme de umerii nostri. Drumul este oricum de o calitate indoielnica iar cei ce se avanta cu viteza in depasiri (eventual in timp ce mai si vorbesc la telefon) sunt cel putin inconstienti.
Iesim din acest DN73 (care este si european) concluzionand ca varianta pe DN73A este mult mai ok (cu cativa kilometri mai lunga, dar mai linistita). Trecem rapid prin Zarnesti si facem primul popas la iesirea catre Poiana Marului. Rapid, halim niscaiva fructe/dulciuri si ne hidratam.
Vremea este frumoasa si soarele deja arde. Va fi cald astazi.

Drumul continua un pic in urcare pana spre Poiana Marului, dupa care incepe sa coboare destul de mult. Mergem intr-un ritm sustinut si incepem sa zarim Fagarasii pe partea stanga, dupa Sercaia. Popas la un izvor. Aici ne intalnim cu un grup de biciclisti care mergeau tot spre Transfagarasan. Aveam sa ne depasim reciproc de cateva ori pana in Cartisoara.

E din ce in ce mai cald. Drumurile judetene sunt destul de libere si, dupa Victoria, incepem sa simtim ca ne apropiem de munte. Culmile si crestele devin mult mai clare iar lumina amiezii se transforma treptat in lumina de dupa-amiaza.

In Cartisoara, un ultim popas la un magazin alimentar satesc. Apa si chiftele (pentru Marius).
De fapt, pana in Cartisoara ne-am mai oprit de vreo doua ori la magazine. Am baut si Cola si Sprite, noi care nu simtim de fel nevoia lor. Dar in bataia soarelui si cu ceva kilometri deja „in picioare”, stiind ca urmeaza urcusul pana la Balea Lac, creierasul a dictat.

Dupa Cartisoara, trecem de marea de grataragii ce impanzea pajistile si albiile rauletelor si incepem urcusul.
Partea nordica a Transfagarasanului debuteaza destul de monoton, cu pante care nu sunt prea abrupte. De fapt, ni se par usurele, insa deja avem 120+ de kilometri pedalati pe ziua in curs, iar caldura ne-a stors destul. Urcam cu pauze, incetisor dar sigur.
Pe masura ce castigam altitudine, privelistile devin din ce in ce mai frumoase.

La Balea Cascada nici nu am mai oprit. Ne-am multumit cu cateva poze fara elemente antropice si o poza de grup undeva pe marginea drumului, in timp ce haleam banane.

Soarele incepe sa apuna in vreme ce caldarea lacului Balea ni se deschide in fata ochilor. O sa avem ceva de urcat. Ultimii kilometri sunt cei mai intensi. E clar ca vom ajunge la lumina frontalei, dar avem cortul si nu ne grabeste nimeni. Voia buna nu ne paraseste si urcam cu drag.

Incepe sa se intunece. Mult nu ar mai fi, dar mai dureaza caci inaintam incet. Scoatem frontalele. Deja ne dor foarte tare fundurile, de mai ca ne vine sa pedalam doar ridicati din sa, in ciuda oboselii. Luna troneaza deasupra caldarii si crucea de la Balea straluceste destul de evident. Mai avem cateva ace de par.

In ultimii doi kilometri am mers gandindu-ma doar la cum sa apas pe pedale. Simteam ca daca ma opresc, greu ma voi urni din loc. Intr-un moment de oboseala, ma amuz in sinea mea de un lapsus ciudat ce vizeaza numele cabanei in apropierea careia vom campa. Imi trec multe alte nume prin cap: Curmatura, Malaiesti, Paltin, Negoiu.. dar fix „Balea” nu!
Ultimul cot. E bezna. Vad mai multe masini parcate pe marginea drumului, ceea ce inseamna ca ne apropiem de cabana. Ah, uite ca se vad niste lumini. E bazarul cu bunatati.
Proptesc bicicleta de un stalp si ies cu aparatul foto la intampinare, setat pe „blitz”. Rapid apar Nicoleta si Marius.

Epuizarea este evidenta. Am ajuns. E trecut de ora 22:00, am pedalat 153 km si am urcat ~2150 metri in altitudine.
Intreb la restaurantul Paltinu daca mai tin deschis,dar primesc un raspuns negativ. Apucam sa cumparam niste carnati uscati, o roata de cascaval si paine de la bazar. Suprapret, dar asta este. Luam si apa. Acum, Marius ne indruma catre locul de cort stiut de el.
Ca sa ajungem acolo, a trebuit sa caram bicicletele si bagajele pe un mic deal (sa-i zicem asa) din spatele cabanei Salvamont Balea. Pe intuneric. Nu stiu de unde am mai avut resursele necesare sa facem si asta, dar nu am simtit impedimente.
Punem corturile, ne schimbam. S-a lasat racoarea.
Luam masa pe niste bolovani langa corturi, gustand cu satisfactie din palinca pe care am adus-o (~ 1/2 dintr-o sticla de 0.5 L).

Incepem sa tremuram. Oboseala isi spune cuvantul.
Ne retragem in linistea noptii si adormim.

A doua zi, soarele ne trezeste tarziu. In corturi este cald, asa ca-i vremea s-o luam din loc. Se vad multe masini in parcarea de la Balea, iar de pe creasta deja coboara grupuri de montaniarzi.
Astazi trebuie sa prindem trenul din Pitesti inapoi catre casa, ce pleaca la ora 19:00. In teorie, avem timp. Suntem destul de relaxati.

Strangem tabara si coboram pentru a trage doua poze cu lacul si cabana Balea. Din pacate, locul este cotropit de grupuri de oameni ce nu au treaba nici cu muntele, nici cu linistea. Rasuna manele de peste tot, gratarele deja „s-au incins”, mizerie multa pe jos. Nici nu vreau sa ma gandesc ce-o fi pe fundul lacului.

Primul tunel. Sunt si cateva surse de lumina, insa trecem incet si un pic stresati pe alocuri. Atenti la trafic si la gropile din asfalt, iesim in capatul celalalt si panoramele spectaculoase ale partii argesene ni se deschid.

Coboram usurel, savurand peisajele si dand prioritate masinilor mai „insistente” atunci cand e cazul. Odata coborat „grosul”, drumul continua valurit pana in Vidraru. Caldura nu ne-a iertat nici astazi si au fost momente in care simteam ca abia ma misc la deal. Se simtea un pic de oboseala. Marius a luat-o inainte.

Multe gratare si multa mizerie pe drum. Pare-se ca acea lege a picnicului nu exista, in fapt. La Vidraru ajungem un pic mai tarziu decat ne asteptam. Din cauza aglomeratiei, ma rezum la doua poze si ii dau inainte la vale.
Se pare ca Marius ne asteapta in Capatineni.

Din pacate, multe gunoaie. Coboram atenti la drum si in Capatineni il vedem pe Marius stand la terasa unui magazin alimentar, savurand o bere. Ne intampina si facem un popas. Hidratare, ceva de rontait si tot inainte catre Curtea de Arges.
Initial am schitat drumul astfel incat sa ocolim bucata dintre Curtea de Arges si Pitesti, caci am auzit ca-i plina de camioane iar drumul este prost (Marius l-a experimentat in sens invers). Insa timpul nu este de partea noastra, asa ca din Curtea de Arges decidem sa continuam pe acelasi DN7C pana in Pitesti.
Norocul nostru ca este duminica iar traficul greu este restrictionat. Astfel, cu un pic de ajutor din partea vantului, gonim usor la vale.
Drumul este prost si destul de monoton. Nu am mai facut poze.

As dori insa sa mentionez satul Valcelele.
Dintr-o curte a iesit subit o masina cu numar de Bulgaria, condusa de un „conational”. Au dat agresiv cu spatele, oarecum amenintator, oprindu-se destul de aproape de bicicleta Nicoletei (totul se intampla in mijlocul drumului). Apoi au demarat in tromba. M-am pierdut nitel cu firea si am adresat cateva cuvinte de dulce si vreo doua semne aferente. Ei bine, masina a oprit, iar cei doi „indieni” au coborat precum niste cocosi. Unul cu o undita, altul cu o surubelnita (undita a fost cea mai tare 🙂 ). „Cine esti tu sa ne injuri, ba?”. In fine, Marius si Nico au aplanat rapid conflictul prin vorbe calme (parca am zis si eu ceva, dar nu mai tin minte ce). Gibonii s-au retras si au demarat nervosi. Imediat a aparut o alta masina, cu un alt conational, dar ceva mai in varsta. Acesta a tras langa noi si a inceput sa ne injure, pe motiv ca „ce indraznim sa comentam”. Totodata, ni se spune sa „avem grija, caci altfel o sa sfarsim in sant”.
Ne-am dat rapid seama ca suntem intr-o localitate in care suntem minoritari. Deci, eram „la ei acasa”. Caci in anumite locuri din Romania, politie nu exista. Nici legi. Si noi suntem rasisti daca indraznim sa aratam cu degetul astfel de comportamente.

Ajunsi in Pitesti cu ceva vreme inainte de ora la care urma sa plece trenul, cautam gara. Este in restaurare, dar ne dumirim. Acum, ca sa mancam ceva si sa bem o bere, nu prea avem optiuni. In cele din urma, esuam pe terasa McDonalds-ului de langa gara. Iau 3 beri de la un magazin de vis-a-vis si incropim un soi de masa. Suntem obositi, dar multumiti.
Trenul a fost o Sageata cu doar doua vagoane. Multa lume, dar am reusit sa punem bicicletele pe hol.

Cuvinte de incheiere nu am. Decat ca am facut-o si pe asta! Si o s-o tinem minte.
Evitati totusi portiunea din DN 7C dintre Curtea de Arges si Pitesti. Se poate ocoli prin Curtea de Arges – Valea Iasului – Malureni – Budeasa – Pitesti.