Categorie: Prin Apuseni cu MTB-ul (2012)

Ziua 10: Finalul

Dimineata, coboram la micul dejun. Buimaca, o pitipoanca pe post de receptionera vine si ne spune „pai…nu avem mic dejun. doar niste cremwursti SAU cate-un mezel”. Deranjati, cerem cei 15 lei ce erau pentru micul dejun si hotaram sa mancam in oras. Pitipoanca il suna pe SHEFU’.
Urcam, ne aducem coburile, scoatem bicicletele si il vedem: un meltean inalt, vizibil deranjat, la bar.
Evident, le facem observatie in mod civilizat pentru taxarea unui mic dejun ce nu era oferit, fara rusine.
Afara, Mircea iese cu banii inapoiati de receptionera. Dar, constatam ca primim 10 lei de caciula, nu 15.

„Shefu'” se urca in al lui X5 (sau ceva de genul) si se uita nervos la noi. Tot Mircea intreaba: „Pai, nu v-am platit 15?”. Replica: „Pai da’ ce ma, e gratis sa am io grija de biclele voastre?! Si mai faceti si scandal asa, de dimineata”. Probabil l-am deranjat prea tare duminica dimineata.
Mircea ii raspunde: „Nu e elegant ce faceti. Un numar de telefon, o carte de vizita avem cum sa obtinem, sa va facem o reclamatie?”. Raspunsul final al lu’ SHEFU’, tipand pe fereastra masinii catre receptie: „Leano (sau cum o chema pe respectiva), da-le si banii aia sa plece odata, ca m-am saturat. Ia te uita, ce scandal si astia, ia mai plecati ma!”. Demareaza si pleaca.
Ne luam si banii (evident, chestie de principiu) si, in timp ce terminam de montat coburile, apare o „gorila”. Un alt meltean, pe o bicicleta, culmea, foarte mare si cu tatuaj asemanator celor de puscariasi gainari. Se uita lung si nu zice nimic. Ne suim pe „cai” si plecam. Pleaca si el. Mai incolo, acelasi coleg de trupa il observa pe SHEFU’ la o benzinarie, vorbind cu „gorila”. Probabil ceva de genul „Au plecat, sa traiti, da-i dreacu!”.
Trist. E trist ca am inceput sa dam de oameni d-astia. Clar, mergem spre Bucuresti :)..oarecum.
Totodata, multi tigani in zona Blajului. Si o parte din ei sunt cam ce gaseai prin Ferentari si Rahova acum 15 ani, in Bucuresti, la orice colt de strada. Adica, mai tupeisti si cu priviri agresive.
Mai vizitam, cautam un loc unde sa luam un mic dejun. Cam toate sunt inchise, asa ca oprim la Hotel Tarnavele, in zona centrala.
Servire buna, mancare buna, vreme superba.
Dupa aceea, mergem in parcul cu monumentul inchinat pasoptistilor. Apoi, catre gara.

Luam niste rontaieli de la un chiosc si cate-o vafa. Apoi, asteptam.
Vine trenul. Normal, acel vagon de biciclete ce aparea sa fie din Satu Mare nu exista. Ne urcam mai greu de data asta. Abia proptim biclele pe culoar, incepem sa le scoatem rotile din fata, coburile si rucsacii ii plasam in compartiment (unde nu se poate sta, deoarece vagonul are toate geamurile blocate si ventilatia nu functioneaza). Reusim sa le aranjam cat de cat, apoi stam in picioare. Si vom tot sta in picioare pana spre Valea Prahovei, cand unii dintre noi se mai aseza ori pe un loc liber din vagonul vecin, ori direct pe treptele vagonului in care tineam bicicletele, langa usi. Se va mai atipi, pe alocuri.

Periodic, deschidem usile in mers, ca sa ventilam culoarul. Nasii au fost foarte intelegatori, ne-a costat 10 lei toata afacerea. Si asta pentru ca am insistat noi. A apreciat doamna (caci era o doamna si un domn,dar pare-se ca ea era sefa de tren) ca le-am aliniat cu rotile scoase si ca nu prea incurca (desi, cand se urcau oamenii, le cam loveau in pedale).
Cu discutii, cu misto-uri, cu bere cumparata din tren si mai apoi din Brasov, ajungem ultra transpirati, obositi si satui de drumul lung, in Bucuresti. Coboram bagajele si bicicletele, le reasamblam si iesim „la bulivar”.

Fiecare o ia pe drumul sau catre casa. Ne salutam si ramane sa ne auzim in zilele ce urmeaza.

Per ansamblu, evident, un tur in premiera pentru noi. Foarte frumos, desi obositor pe alocuri (mai mult din cauza vremii ce inmuia pamantul). Am avut ce vedea si am gustat un pic din „aroma” Apusenilor.

Poze: Dragos & Marius

Ziua 9: Alba Iulia – Santimbru – Blaj

Este ultima zi de pedalat efectiv. Luam micul dejun, impachetam din nou si o luam din loc, prin Alba Iulia. Avem ca tinta sa vizitam nitel orasul si cetatea.
Nu sunt prea multe de povestit. Orasul arata foarte bine, la fel de bine intretinut pe cat mi-l aminteam, doar cu mici imbunatatiri. Cetatea, la fel, in curs de amenajare cu cateva segmente noi.

Cetatea este foarte frumos amenajata, cu zone de promenada. Poti sa te plimbi in voie. Este foarte cald, pentru prima oara in turul asta. Chiar cald.

Tragem pe dreapta la o terasa, chiar in cetate, sa bagam niste „vitamina B”, la umbra. Foarte frumos amenajat.

Ne apucam sa cautam pensiuni pentru Blaj. Stim ca nu prea sunt. Apelam la cei de la terasa pentru un acces la un calculator. Fara probleme, folosim laptop-ul lor ce servea pe post de tonomat si gasim doua pensiuni pe Internet: MAN President (nume ce tipa gemea de manelism) si Cosmi.
La Cosmi, nu ne raspunde nimeni. La MAN President, rezervam. Camere au, conditii, mic dejun inclus, toate alea. Ulterior, suna si cineva de la Cosmi. Ca da, au si ei ceva cazare, dar mai greu cu mancarea. Insa stai, ca e „shefu’ de la finante” acolo si da da da, e mancare, e bautura, voie mare. Refuzam.

Ne terminam „sucul” si ne plimbam usor prin Alba Iulia, catre gara, cu gandul de a lua bilet pentru a doua zi, Blaj – Bucuresti. Dar, e coada si ne decidem sa luam din Blaj.

Intram pentru vreo 5 km pe DN1 si pedalam catre Teius. Din mers, suntem salutati de cateva masini, dar in mod special, un 4×4 cu numar de Alba ne claxoneaza prietenesc si scot si mainile pe geam, semn de incurajare. Nimeni nu ne-a stresat, nici macar echipajul de politie de vis-a-vis.
Frumos, in Baneasa iti iei „carne” cat pentru Marea Foamete. Na, alti oameni, alta zona, alt acces la educatie si cultura.

Iesim spre Santimbru de pe DN si mergem pe drum judetean.
Pedalam greut, pedalele mele tacane de doua zile (s-au mancat cateva bile la cea dreapta, de la apa si mazga..trebuie sa renunt la pedale pe bile neaparat), mai avem si nitel vant + oboseala +…soare :).
Ne oprim la un magazin comunal, dupa ce trecem Muresul. Deja suntem pe DN 14B, catre Blaj – Copsa Mica – Medias – Sighisoara. Ne realimentam si mai pedalam cativa km.
Dupa o urcare asa, ca de sfarsit de tur, coboram in Blaj.

Tragem la pensiune (in apropierea garii), achitam, ne cazam si hotaram sa iesim imediat la plimbare prin Blaj, la pas. E devreme, e frumos afara, nu am transpirat caci nu am depus cine stie ce efort (sa fi mers vreo 30 km cu totul astazi?), decat bataia cu vantul si nitica urcare.
La pensiune, cel de la receptie parea cam trepanat. Ne ducem bicicletele intr-o buda aflata-n constructie, sub cheie. Cica, pana vine „shefu'”, apoi vedem.

Pe scurt, ne plimbam prin Blaj. Luam bilete de tren din gara (trenul este din Satu Mare catre Bucuresti, apare ca ar avea vagon de biciclete din Satu Mare insa „softul smecher” nu ne da bilet acolo; eu insist cu convingere ca nu exista acel vagon, desi e mentionat).
Mergem la Teiul lui Eminescu (din Blaj), crucea lui Avram Iancu, scoala veche, facem poze pe drum si apoi catre zona primariei. Multi trandafiri pe la case.
Acolo, un parc foarte frumusel si o terasa, pare-se. Tragem acolo si comandam mancare (foarte buna), beri si vreo 3 litri de vin rosu, demi-sec, al casei.

Se face seara tarziu si, destul de „veseli”, o luam pe drum spre pensiune. Radem mult, glumim, mai facem poze (esuate, caci cine mai avea precizie si rabdare?). La pensiune, exact cum banuiam. PARTY CU MANELE!
Da-i dreacu’, oricum suntem pe partea de spate, suntem ametiti si obositi, o sa dormim linistiti. Ceea ce s-a intamplat dupa un dus fierbinte. Conditiile nu erau chiar de 100 de lei pe camera. Usa de la baie nu se inchidea, paturile erau aproape rupte, ceva mizerie si praf prin camera..dar nu mai conteaza

Ziua 8: Abrud – Rosia Montana – Abrud – Zlatna – Alba Iulia

Dupa un mic dejun ieftin si bun in Abdrud (si o imagine mai dezolanta de la fereastra camerei 🙂 ), lasam bagajele la cazare si plecam spre Rosia Montana, cu gandul de a vizita Galeriile Romane si imprejurimile.

Este un mic urcus. Ne intoarcem pe DN-ul de Campeni vreo 5 km, apoi facem dreapta si urcam 7 km pana in Rosia Montana. Asta, dupa ce oprim la o vulcanizare ca sa peticim ca lumea doua camere.
Uitandu-ma mai antent la anvelopele mele, observ un crampon lipsa, cateva plesnituri si o uzura vizibil mare. Deja? Dupa aproape 300 km? Cat dai (35 lei / buc), atata fac. Am mai avut CST-uri inainte, dar nu la drumuri cu multe pietre, umezeala si, pe deasupra, bicicleta incarcata cu bagaje mai multe zile la rand.
Terminam de peticit camerele (a costat 7.5 lei parca o peticire…mai bine iei o camera noua, dar e ok) si o luam in sus, spre Rosia Montana.

Oprim direct la Galeriile Romane. Aflam pretul si faptul ca grupurile sunt de minim 5 persoane, insa suntem 4 si am venit de departe :). Apare si ghidul, un inginer chiar, foarte bun povestitor si un cunoscator al mineritului. Ne va costa 10 lei de caciula, vizitare + muzeul de la suprafata. Tragem polarele pe noi, legam bicicletele in curtea Rosiamin si urmam ghidul.

La intrarea in Galerii, ni se povesteste de tablele cerate descoperite in zona, ce dateaza din secolul 2 e.n. La intrarea in galeria amenajata sunt amenajate doua placi cu textul uneia dintre table. O placa este in latina, alta in romana. Din ce s-a mai putut distinge, este un act de concesiune a unui teren, datat din 6 februarie 131. Asta, cumulat cu multe alte dovezi gasite in mine si tonele de galerii sapate de daci si, ulterior, romani, atesta faptul ca in zona aceasta a fost, totusi, cineva :). Si nu traiau in copaci, ci aveau si un sistem social functional.

Intram in mina si incepem coborarea lunga. 157 de trepte, daca imi aduc aminte exact. Multa umezeala.

Ni se povesteste cum se mina pe vremuri, cum este conceputa reteaua de galerii, care era metoda de lucru (cu exemple si urme pe peretii galeriilor) si multe, multe alte lucruri. Va recomand sa ajungeti in zona si sa vizitati obiectivul!

Dupa iesirea din mina, vizitam muzeul de la suprafata, unde ne sunt aratate diverse utilaje folosite la prelucrearea aurului, din mai multe perioade.
Intr-o alta parte a muzeului, o incinta amenajata frumos. Cateva camere cu multe poze. Un soi de fotoreportaj, narat la fel de frumos de catre ghid.

Nu m-am putut abtine sa nu-l intreb despre marul discordiei in mass media, legat de exploatarea RMGC.
A fost foarte obiectiv, detaliind ca oricum, prin extragere, muntele „e mancat”, cum a fost zona de mii de ani, de catre mineri ce dadeau mestesugul din tata-n fiu. Problema este cu apele reziduale. Amintea ca, la intrarea in Abrud, se observa un deal mare, artificial. Acela este „santierul” ecologizarii sterilului de la o alta exploatare, mai veche. Evident, s-ar crea locuri de munca si, considera el, nu s-ar pierde o traditie a mineritului, care dateaza, oricum, de vreme buna
Ghidul ne-a lasat o impresie foarte buna. Vorbea cu patos, era un bun cunoscator al geologiei si mineritului si interactiona foarte deschis cu noi. Totodata, a urcat sprinten cele 157 de trepte din mina :).

Mai tragem cate-o poza, ne urcam pe biciclete si o luam mai departe, catre Taurile Rosiei, urmand sa urcam mai apoi catre culmea de langa cariera si sa iesim in drumul Rosia Poieni – Cornea, catre Cornea, tot in jos catre Abrud.

Niste pedale si-un push-bike si, ajungem in culme. De aici, coborare catre Abrud si pensiune.
Incepe si ploaia. Ploaie ce ne tine pana jos, la pensiune, cu niste pauze.

La pensiune, fix cand incepeam sa punem coburile p biciclete, norul NEGRU ce era deasupra noastra incepe sa toarne. Iar, ploaie rece, grindina. Nu pare sa se opreasca. Proprietara pensiunii ne spune ca putem sa lasam bicicletele la ea si sa mergem sa stam undeva pana se mai opreste.
Fugim iar la restaurantul unde am tot mancat, comandam niste beri si, vazand ca se porneste si mai nasol ploaia, cate-o pizza sau ce-a mai vrut fiecare.

Se face cam tarziu, si mai avem cam 60+ km pana in Alba Iulia. Dar, e asfalt, ne-om descurca.
Cand terminam masa, ploaia se mai linisteste. Ne echipam, luam bicicletele de la pensiune si o luam la drum.
Pana in Izvorul Ampoiului, avem urcare. Suntem si nitel obositi si avem parte si de ceva trafic si ploaie.
Reusim sa ajungem in culme, constat ca mie iar mi se dezumfla roata pe spate. Mai bag ceva aer si incepem o lunga coborare de ~ 55 km pana la intrarea in Alba Iulia, cu oscilatii de inclinatie ici-colo.
Mai facem cate-o pauza pe drum, mai o poza. In Zlatna, oprim in zona centrala pentru o mica realimentare, apoi tot inainte.

Treptat, iesim din zona montana mai inalta. Peisajele sunt si aici superbe. Deja dinspre Zlatna nu am mai avut parte de ploaie. Chiar se mai insenineaza si temperatura creste simtitor.

Fac pana de doua ori (parca..nu mai stiu exact cand au fost, dar am avut doua, asta garantat), injur cauciucurile si imi promit ca, de-acum inainte, imi iau cauciucuri ca lumea, capabile sa reziste la drumuri mixte, asfalt si „offroad”.
Spre seara, ajungem in Alba Iulia. Acum, da-i si cauta cazare.
Orbecaim pret de vreun kilometru in cautarea unei pensiuni ce isi pusese indicator la sosea (conform caruia ar fi 200 m pana la cazare), dam de ea si ni se spune ca nu sunt camere libere.
Suntem trimisi, cu indicatii, catre altele din zona periferica noua.
In drum, observam multe constructii noi de vile, o parte neterminate. Un soi de fosta comuna satelit orasului Alba Iulia.

Gasim pensiunea Elisabeta. Au si camere, la mansarda. Pretul, ca de oras: 150 de lei, cu mic dejun inclus. Sunt cele mai ieftine camere.
Conditiile sunt foarte bune. Suntem obositi. Am facut 94 km astazi, ne-a si plouat, am urcat mult.
Ne cazam si observam un nor amenintator din spate. Inca ne puneam intrebari daca sa mai mergem pana in Sighisoara, cum era planul initial. Dar, vazand ce vreme se anunta si ce vant am tras pe sosea in ultima parte, din fata, suntem sceptici.
Inainte sa coboram la masa, incepe o torentiala zdravana. Ne intalnim in restaurant, unde dam de masa domnului…Victor Ciorbea si a unor aghiotanti de-ai sai. Ne saluta politicos, noi la fel. Ne vedem de treaba, de masa si de planuri. Ocazional auzim diverse discutii politice de la masa dansului si, ne dam seama ca este intr-un tur electoral pentru partidul lui..indiferent care-o fi ala, chiar nu ne intereseaza.
De comun acord, hotaram sa vizitam Alba Iulia in ziua ce urmeaza si sa mergem apoi in Blaj, unde va fi punctul final al turului. Avem putini kilometri pana acolo. Suntem obositi, multe haine ude in genti ce nu au mai apucat sa se usuce. Vremea se anunta instabila si, urmand week-end-ul cu Rusaliile, poate ar fi mai ok sa luam trenul duminica spre Bucuresti, in loc de luni, cum era planul initial.

Bem cate ceva cu voiosie, apoi ne retragem la odihna.
Ce repede au trecut zilele astea….

Ziua 7: Albac – Ghetar Scarisoara – Albac – Campeni – Abrud

Ceea ce a fost mai dificil a cam trecut. Desi oboseala a inceput sa se acumuleze, nu e inca o problema.
Ciclocomputerul meu a refuzat sa mai „lucreze”, aparent de ieri, cand ma apropiam de Albac. Porneste ocazional, dar se reseteaza foarte des. Apa nu (mai) are in el, dar tot refuza. Asa ca il tin in ghiozdan de-azi inainte.

Luam micul dejun in Albac, unde am dormit (chiar foarte bine) noaptea trecuta. Suntem placut surprinsi sa vedem o bucata de unt de tara pe o farfurie mare, langa bufetul suedez. De departe se vede ca este unt de casa (pe langa forma).
Ne alimentam si lasam bagajele la receptia pensiunii. De astazi, nu mai avem foarte multe de facut zilnic, doar de vizitat.
In timp ce ne curatam rapid lanturile bicicletelor, vedem si motanul casei ce venise, probabil, dupa o noapte de amor si batai, miorlaind dupa ceva mancare si atentie.
Cu bicicletele „goale”, o luam catre Ghetarul Scarisoara.

Pedalam pe DN 75. Un drum liber, in usoara urcare, prin chei, urmand Ariesul Mare in amonte.
De-a lungul drumului, dam de cateva indicatoare si panouri cu referire la traseele tematice din zona, unul avand ca subiect planta medicinala Arnica Montana. Clar, trebuie sa facem rost de o harta pentru drumetii in zona si sa revenim.

Trecem de localitatea Scarisoara, printr-un mic „cartier” de tigani. Mai apoi, ajungem in Garda de Sus si vedem indicatoare catre Ghetar, Cheile Ordancusei, Pestera lui Ionele si alte cateva obiective. Luam directia Ghetarului si incepe urcusul.

Drumul este in panta zdravana, tot in curs de reamenajare. Avem parte de mult soare, pajisti intregi cu Arnica si buna dispozitie. Peisajele sunt superbe si cred ca pozele vorbesc de la sine.

Ajungem, dupa ceva urcusuri (si push-bike ocazional), in apropierea Ghetarului, trecand de o echipa de muncitori ce lucrau de zor la consolidarea unui podet. La intoarcere, ma va astepta o mica surpriza pe portiunea asta de drum.
Gasim un magazin tematic, cu produse din Apuseni. Este inchis, insa rasuna ceva muzica folclorica, moteasca, din boxe plasate discret.

De aici, stanga. Inca vreo 5 minute pana la Ghetar. Pe drum, dam de o toneta cu produse locale. Un trend turistic ce cred ca prinde bine. Miere, tincturi, diverse. Tot prin zona dam si de insotitorul de la ghetar, care o ia usor la pas pe langa noi, pe poteca.

Ajungem la Ghetar. Legam bicicletele, cumparam bilet (7 lei), tragem pe noi polarele (este frig jos) si coboram. Poarta de acces este de „noua generatie” :). Scanezi biletul si intri. Domnul responsabil de Ghetar ramane in cabanuta, sus, cu niste monitoare in fata. Au pitit camere de supraveghere prin pestera. Frumos, astfel coboram singuri.
Accesul se face printr-un aven cu diametrul de 60 m, coborandu-se ~ 50 m in altitudine, pe niste scari metalice. Varsta ghetarului este de peste 4000 de ani iar volumul blocului de gheata este estimat la 80 000 metri cubi, situat in singura incapere a pesterii, cu o dezvoltare totala de 700 m.

Temperatura medie anuala este de ~ 2 grade Celsius.

Dupa vizitarea ghetarului, mai bagam o „cichirica” (palinca…atat cat mai avem) si o luam inapoi. Facem o oprire la magazinul cu produse din Apuseni. Intreband niste localnici de la un birt de vis-a-vis, ni se spune „Stati un pic, imediat vine fata”.
Se deschide „magazinul”. Magazin turistic, cu diverse obiecte traditionale, poze, carti, harti si tricouri.
Luam o harta de drumetie cu Valea Ariesului si cate un suvenir, apoi ne uram toate bune si plecam mai departe, catre Garda de Sus, urmand sa coboram ceva.
Avem parte de filmari, din nou (vine si montajul in ~ o saptamana si jumatate, zic eu) si cateva poze.

In zona santierului de care povesteam mai devreme (cel cu podetul) fac o pana de toata frumusetea pe spate. Fasaie cam rau, dar ma tine toata coborarea. Ajung la capatul ei aproape pe janta. Jos e „cameramanul”, care intreaba mirat daca tot pe aici am urcat. Ne prindem repede ca am iesit cu 100-200 m mai sus decat punctul in care intrasem pe urcare cand am venit. Al patrulea membru nu este, asa ca ramanem 2 sa facem pana, iar celalalt merge pana la bifurcatia cu Ordancusei.

Incepe ploaia, ca sa fie tacamul complet. Inlocuiesc camera si observ ca nu arata mai deloc bine anvelopa pe spate. Intru nitel la idei, dar o luam din loc.
Se opreste si ploaia. Acel al patrulea, care o luase inainte, ne spune telefonic ca ne vedem la pensiune in Albac. Ceilalti trei, mai mergem prin cheile Ordancusei, catre Poarta lui Ionele.
Ploaia ne viziteaza iar. La pestera, aruncam doar un ochi (timpul nu prea ne permite sa mai intarziem) si o luam inapoi, catre Scarisoara – Albac, pentru a ne lua bagajele de la pensiune si a ne continua drumul.
Se opreste si ploaia. Soarele apare, din nou.

Ajungem la pensiune, unde ne incarcam bicicletele si o luam, mai departe, catre Campeni – Abrud.

Drumul este clasicul DN, fara ceva prea special. Peisajele sunt cam aceleasi, doar ca acum avem parte si de trafic.
Nu prea mai oprim, decat dupa Campeni. O scurta pauza, apoi catre Abrud, in usoara urcare. (voi adauga mai tarziu cateva poze din orasel).
Odata ajunsi, cautam cazare. Oraselul este saracacios, ca mai toata zona respectiva, in ciuda istoriei din zona. Copiii sunt entuziasmati si se iau dupa noi. Cu role, biciclete, sau in alergare usoara cativa metri.

Gasim cazare la pensiunea Comfort. Conditiile sunt foarte bune. 80 RON camera dubla, negociata de la 90. Masa o putem servi in apropiere, la 50 de metri, in restaurantul pensiunii Filonul de Aur.

Despachetam, ne spalam, mai spal o tura de haine (si asa ude) si mergem la restaurant, unde suntem uimiti de preturile foarte mici.
Mancarica, bere, planuri si estimari. Initial, in zilele urmatoare trebuia sa vizitam Rosia Montana, apoi sa o luam pe drumuri judetene si comunale catre Mogos – Ramet – Stremt – Teius.
Din cauza oboselii si a vremii ce se anunta foarte ploioasa, decidem sa vizitam Rosia Montana in ziua urmatoare, dimineata, iar mai apoi sa pedalam din Abrud catre Zlatna, mai apoi Alba Iulia, unde sa ne cazam, la ce om gasi.

Urmeaza o alta noapte linistita.
La final de zi, un pic peste 85 km parcursi.

Ziua 6: Belis – Poiana Horea – Matisesti – Albac

Dupa o alta noapte reconfortanta, observ ca tendonul ce-mi facea probleme cu 10 ore in urma e in forma foarte buna. Ma uit si pe geam: ceva soare.
Luam micul dejun usurel, dupa care impachetam si iesim in curtea pensiunii sa bibilim bicicletele.
Dupa noroaiele si aparaia de ieri, avem ceva de lucru. Per total, petrecem cam o ora si jumatate curatand lantul, pedalele, cadrul, etrierii, scotand noroiul dintre pinioane si altele de genul.

In cele din urma, suntem gata. Incarcam bicicletele si o luam catre DN 1R, dinspre Belis, prin statiunea Fantanele.
Avem parte si de o coborare, pe asfalt, pana pe marginea lacului Fantanele (urmeaza si filmarile, in curand).
Pe marginea lacului facem cateva poze. E o vreme superba.

Inaintam spre baraj, unde ne oprim iar la cate-o poza. Sunt si cativa jandarmi in patrula pe acolo, dar nu comenteaza asupra faptului ca pozam „obiectivul”, asa cum ma asteptam. De-aici, directia Poiana Horea.

O urcare pe asfalt, parcursa cu ceva spor, urmata de cateva coborari usoare. Frumoasa zona, frumos lacul.
Drumul tine marginea lacului, continand si cateva podete mai spre coada acestuia, ce ofera privelisti superbe.

In Poiana Horea dam de peisaje pitoresti. Case traditionale, pajisti intinse, animale bine hranite si ingrijite.
Un scurt popas la un magazin, dupa care tot inainte.

In scurt timp, asfaltul DN-ului (drum destul de necirculat si neintretinut, mai degraba de nivelul unui DJ mai rasarit, pe alocuri) se transforma in drum forestier de calitate buna si urcam. Ne reumplem bidoanele de la un izvor proaspat de pe marginea drumului.
Oprim la statuia ridicata in memoria lui Horea, moment in care incepe o ploaie torentiala. Norul era in spatele nostru de ceva vreme. Fascinant este ca, in departare, pe anumite culmi este inca soare. Ne adapostim, unii dintre noi sub brazii de la marginea drumului, altii sub streasina unui magazin din apropiere.

Pret de vreo 10-15 minute, ploua generos. Ne-am ferit de ploaie deoarece suntem si-asa cu incaltarile ude si seturi de haine neuscate prin genti. Macar zilele ce urmeaza sa fim un pic mai uscati.
Ploaia se opreste, dar norii raman in zona. Iesim din „ascunzatoare” si urcam mai departe, catre Horea.
Asfaltul DN-ului (drum destul de necirculat si neintretinut, mai degraba de nivelul unui DJ pe alocuri) se transforma in drum forestier de calitate buna si urcam.
Pe drum, ploaia torentiala reincepe. De data asta, mai zdravan. Avem parte si de grindina. Fiecare se adaposteste unde poate, tragand pe el ce are la indemana. Chiar si sub brazii desi grindina reuseste sa treaca.

In 10 minute se opreste si continuam urcusul. Ne indreptam spre culme si incepe iar sa picure, dar nu atat de tare. Fiind sus, auzim traznetele destul de puternic si ne dam seama ca nu sunt departe de noi. Nu ne facem griji insa, avem copaci in jur.

Urcam pana la peste 1300 m altitudine, la limita de judet dintre Cluj si Alba. In culme, o alta zona pitoreasca. Dam si de cateva carute ale localnicilor si observam caii la fel de bine ingrijiti.
Inca vreo 2-3 poze si incepem sa coboram catre Albac.

Coborarea este lunga si spectaculoasa. Dupa cativa kilometri, revenim pe asfalt si intram in satul Matisesti. Marius o ia inainte in viteza, filmand toata coborarea. Avem iar parte de soare, cu ceva nori la orizont. Mai opresc pentru peisajele superbe si cateva poze. Astfel, avem si filme, si poze :).

Reunim grupul jos, aproape de iesirea din Matisesti. La un hidrant, limpezim putin bicicletele. Continuam.
Avem parte de soare mai puternic si apa incepe sa se vaporizeze peste tot in jur. Observam alte cateva indicatoare turistice catre diverse obiective de interes, dar drumurile nu sunt pentru bicicleala. Clar, trebuie sa revenim in zona.

Ajungem in Albac, luam cateva cirese din piata centrala si intrebam de cazari. Aveam cu noi si o lista cu mai multe pensiuni. Doamna de la care am cumparat fructele ne ghideaza catre Steaua Ariesului.
Zis si facut. Ne place, ne cazam. 120 lei camera dubla, cu mic dejun inclus si, cadou din partea casei, o jumate de tuica si inca o jumate de visinata. Sau afinata, nu mai stiu ce-a fost. Oricum, un „antreu” bun.

Mancam bine si aici. Un coleg isi ia pulpa de pui si i se spune ca are 500 grame pe cantar. Ne uitam cam ciudat, dar mai ciudat ne-am uitat cand am vazut-o pe masa. Chiar era mare. Si, dupa spusele lui, buna.
Urmeaza bere, bere..bere…

Facem planul pentru ziua urmatoare si, tarziu, mergem la culcare.

Ziua 5: Padis – Ic Ponor – Doda Pilii – Dealu Botii – Belis

Ca in fiecare dimineata…ne trezim :).

Coboram la micul dejun, dupa care facem cateva poze in zona Padis. Mancarea a fost foarte buna, neaosa, proaspata, insotita de un gem de prune facut in casa. Doamna se ofera sa ne dea pomana un borcan, insa deja avem multe bagaje si suntem cu gentile pline, asa ca o amanam pana la urmatoarea ocazie :).

Impachetam toate catrafusele, le urcam pe bicle, verificam ca totul e in regula (unul dintre noi schimba o pereche de saboti) si o luam din loc.
Pedalam pret de 800 m, in continuarea aceluiasi drum pe care am sosit ieri, intr-o panta usoara. Se vede, pe una din culmi, „Biserica Motilor”. Apoi, la limita de judet intre Bihor si Cluj, drumul „reconsolidat” se termina si redevine clasicul forestier. Incepe si coborarea. Privelistea este superba.

Coboram constant. Mai in vale, dam de cateva camioane incarcate cu balast si lemn. Observam si un alt mare jaf forestier. Culmi intregi defrisate, pe care nu s-a replantat nimic. Si e si parc national. Nu e singurul caz, dar totusi.

Coboram pana la o bifurcatie unde dam de un indicator, dupa parere mea, putin gresit. Cineva si scrisese pe el „NU E BINE”. 🙂 O tinem cum stiam si cum ne spune si GPS-ul, catre satul de vacanta Ic Ponor. 
Dupa ~ 1 km, ajungem intr-o zona cu ceva cabane parasite. E pustiu, doar o singura masina undeva langa un canton silvic. In rest, abandonat. Probabil, candva, aici misuna de lume in plin sezon.

Tot inainte, ne intalnim si cu drumul ce vine din Cheile Somesului Cald, niste chei superbe, cu multe pesteri, ce pot fi parcurse doar cu piciorul, existand si portiuni cu niscaiva lanturi (nimic dificil, dar in mod cert neciclabil). Vom reveni si pentru ele, in viitor.
Un pic mai in fata, intram in Ic Ponor (zona „activa”). Dupa asteptarile mele, trebuia sa fie ceva mai mare, insa e doar un complex de cateva casute si o cabana. Oprim, tragem o poza si vedem pe unde trebuie sa o luam. Din punctul acesta, drumul este iar un santier iar traficul auto este, oficial, restrictionat.

Inaintam pana in Doda Pilii. Se observa tipul de sat mai rasfirat. Trecem pe langa niste muncitori ce isi pregateau masa de pranz langa un copac. La marginea drumului se gaseau multe flori, mai ales in zona paraiaselor.

Incep sa se adune norii. Drumul este ok, ici-colo cativa muncitori la podete si niscaiva topografi. Urmatorul punct de atins este Saua Prislop, catre care se urca. Fix dupa ce trecem de o mica stana, simtim si primii stropi de ploaie, cam reci. Tragem iar pelerinele pe noi si husele de ploaie peste bagaje (dupa caz) si ii dam inainte, in urcare.
Ploaia se inteteste, dar e frumos. Mirosul de brad combinat cu iarba si pamantul ne farmeca pe parcursul urcarii.
Ocazional, mai intalnim cate un camion sau o basculanta.
Din Saua Prislop, incepem sa coboram. Dar, si drumul devine mult mai dificil. Este in reabilitare activa, sunt echipe de muncitori foarte dese, ploua constant si zdravan si…este mult noroi. 
Pe scurt, ne porcim zdravan in vreme ce degetele ne amortesc pe frane si frigul ne intra nitel in oase. Mai dam si de cateva microbuze aventurate pe drum, ce abia trec de podetele aflate in lucru. Muncitorii se uita curiosi la noi si ne saluta, unii din ei urandu-ne si drum bun in continuare.
Ne porcim si ne tot porcim, pana ajungem in perimetrul localitatii Rachitele. Nu mai facem poze caci inca ploua si suntem fara chef de asemenea activitati artistice :).
Cotim dreapta la indicatorul catre Dealu Botii. Ne dam jos de pe biciclete. Sunt pline de mazga, schimbatoarele incep sa functioneze mai greu datorita incarcarii cablurilor si a pinioanelor, dar inca isi fac treaba. In fata, avem un urcus de ~ 6 km. Prima parte insa, este dominata de tractoare, buldozere, basculante, toate acestea facand santuri adanci in drum. Vorbim din nou cu cativa muncitori ce ne spun ca portiunea „in lucru” din acest drum secundar catre Belis – Fantanele este scurta si ca, dupa ~200 m, e drum forestier simplu. Ne bucuram si ne hotaram sa facem o pauza cu prima ocazie, sub copaci, pentru realimentare.
Zis si facut. Mai mergem putin si gasim un loc perfect pentru mancat ceva. Scoatem pateuri, crochete, etc., toate asezonate cu nitica palinca. Ne bucuram de ea cat mai avem, dar in contextul ploii si senzatiei de frig, este la fix.
Ulterior, o luam la deal. Dupa vreo alti 2 km, ne intalnim cu un grup de polonezi. Tot cu bicicletele. Ei coborau. Ne avertizeaza ca, dupa Dealu Botii, este foarte mult noroi. Si adanc. Ceea ce face inaintarea pe bicicleta aproape imposibila. 
Judecand dupa tipul rotilor pe care le aveau pe biciclete, ne gandim ca le-a fost mai greu fara crampoane si mergem cu incredere catre Dealu Botii, unde cica ar fi si o pensiune. Hm, poate oprim sa ne incalzim nitel,a?
Mai ploua, mai sta. In continuare uzi, ii dam tot inainte. 

Ajungem in Dealu Botii. Un satuc pe o culme. Ne uitam dupa pensiune si, nimic. Ne oprim, tragem niste poze. Este liniste si peisajul e pitoresc. Un localnic mai in varsta ne da ceva indicatii, cu drag.
Pensiunea este ceva mai jos si ne-ar fi greu sa continuam drumul catre Belis ulterior. Difuz, de departe, se observa si coada lacului Fantanele.

Ne explica si pe ce drumeag sa o luam ca sa ne fie mai usor, confirm si cu GPS-ul si o luam iar la trap, gandindu-ne ca ne oprim direct in Belis. Prima parte e o urcare zdravana.
Acumulatorii de la GPS ma lasa (am uitat sa ii incarc) si opresc sa ii schimb. Apoi, iar un pic de urcare.

Usor, usor, ajungem pe un traseu marcat cu Dunga Galbena. Ceva balti. Ne intrebam unde sunt noroaiele nasoale de care povesteau polonezii.
Coboram pe drum oarecum forestier. Suntem pe malul de nord al lacului Fantanele.

Curand, dam de balti si noroaie zdravene. Inaintam cu greu si ne mai dam prin cate o balta adanca pentru a spala noroiul de pe roti.
In doua din balti, observ ca bag si partea de jos a gentilor. Voi vedea daca sunt uscate lucrurile dinauntru, la cazare.
Tot noroi si iar noroi. Pe marginea unei balti, reusesc sa ma impotmolesc din mers. Parea mai ciclabila de departe, insa m-am afundat ca-ntro mlastina. Ma dau jos si vad cat de bine a ramas priponita. O „asigur” cu o pedala ca punct de sprijin si imortalizez momentul. Seamana cu alte poze, mai vechi, in care infigeam rotile in zapada. Doar ca aici e noroi.

Din fericire, nu este lutos si nu se tine scai de roti (cum e cel din campie, spre exemplu).
In ritmul asta, cu multe balti si oscilatii de panta, impotmoliri, „naufragii” si noroaie, parcurgem 8 km in 3 ore.

Spre seara, ajungem in Belis si dam de un soi de asfalt. Suntem obositi zdravan iar pe mine ma deranjeaza un tendon in lateralul genunchiului stang. De la push-bike prin noroaie, in panta si niste oboseala acumulata. Leacul: dus fierbinte, genoflexiuni usoare, o masa consistenta la care adaug bere + odihna. La pedalat nu ridica probleme, doar la mers pe jos mai mult, impingand „martzoaga” cu bagaje.

Cautam cazare si gasim ceva, insa nu avea si mancare. Mai cautam si ajungem la Pensiunea Meridian.
Dam de o singura doamna care era lasata singura in rolurile de receptionera, camerista, bucatar si ospatar. Era franta. 
Ne cazam, ne spalam, spalam un alt rand de haine si coboram sa mancam ceva. Si sa bem.
Din fericire, gentile mele chiar sunt din musama nesimtita si n-a intrat pic de apa in ele.
Cerul se vede frumos spre apus. Pacat ca nu distingem prea multe, avand copaci in drum.

Legat de cazare, o problema intalnita in mai multe locuri a fost sifonul de scurgere ce era mai sus decat restul podelei (in baie). Asta ducea la acumularea de apa. Dar nu a fost (chiar) o regula generala.
Mancarea a fost foarte buna, generoasa, bine gatita.
Totodata, nemaiavand caldura in calorifere, nu am putut sa ne uscam cum trebuie hainele. Asa ca ori ne imbracam cu ele inca ude, ori au ramas ude pana la bucuresti, in pungi. 
Se incheie ziua cam cea mai aventuroasa din tot turul. Si extenuanta. In total, vreo 51 km parcursi.

Ziua 4: Stana de Vale – Budureasa – Ferice – Boga – Padis

Dupa inca o noapte dormita zdravan, ne reimprospatam, observam ca este nitel soare printre nori si coboram la micul dejun.
Ne alimentam si reusim sa ne trezim. Soarele isi face aparitia cu ceva mai mult tupeu.
Facem bagajele, coboram iar la intrarea hotelului si recuperam bicicletele. Incepe clasica activitate tehnica (prezenta si in ultimele doua zile) de curatare si ungere a lantului. Avem dupa noi cate 1-2 carpe, sticlute cu ulei de lant si niscaiva degresant.

Folosim in continuare apa din Izvorul Minunilor pentru a mai inlatura din mizeria de pe biciclete, cat de cat. Montam gentile, tragem o poza si o luam la drum spre Budureasa. Din motive abstracte, eram convinsi ca vom cobori direct. Insa, dupa vreo 200 m de coborare frumoasa, pe drum liber, sub soarele diminetii, vedem un indicator ce informa despre o urcare de 10%. Pret de jumatate de kilometru, fara a fi incalziti, ne chinuim nitel la deal. Tocmai cand se auzea „parca trebuia sa coboram, nu sa urcam!” asa, printre dinti, ajungem intr-o culme de unde avea sa inceapa coborarea de care stiam noi.

Facem cate o poza, punem ceva pe noi (coborarea e lunguta si, chiar daca e soare, ne racim imediat) si ii dam la vale.
Coboram ~ 900 m in altitudine pe o distanta de 10-12 km. Pe alocuri, inclinatia mentionata pe indicatoarele rutiere este de 12%. Marius filmeaza coborarea atinge un nou record personal de viteza: 64 km/h .

Filmarile vor veni ulterior, in completarea povestii si a pozelor.


Jos, in Budureasa, reintregim grupul, aruncam un ochi pe GPS ca sa stim unde anume trebuie sa cotim catre satul Ferice si ii dam usurel inainte.

Pe drum, ni se alatura un pusti de-al zonei, cu o bicicleta simpla, avand roata spate dezumflata. Incepem sa punem intrebari, pe care din stradute si poteci sa o luam ca sa ajungem spre Ferice. Traseul a fost schitat folosind Google Maps si, in zona apar multe drumeaguri. Greu de zis exact pe care sa o iei. GPS-ul indica bine, insa tinem neaparat sa confirmam si cu un localnic.
Intram pe o straduta ingusta, asfaltata. Lumea se uita mirata la noi, ne saluta. Doi tineri cu muschii la vedere ne intreaba unde mergem si ne dau cateva indicatii. Cica ar trebui, la un moment dat, sa facem stanga si sa iesim pe un drum de tara, care urca un deal si da intr-o poiana, iar de-acolo sa o tinem pe langa o padure.
Dam si de o casa mai batraneasca, unde doi oameni, sot si sotie, mai in varsta, ne intreaba interesati unde suntem, incotro mergem. Pe primul dintre noi (cel care si vorbea cu ei) il intreaba daca in gentile de bicicleta are zestrea. Nu de alta, dar e mult bagaj. Radem, ne salutam si o luam din loc.
Ajungem la o prima ramificatie insa pustiul ce ne tot insoteste ne conduce pana la o a doua, unde stia el ca ar fi catre Ferice. Insa, cam impracticabil. E poteca de vite, lutoasa, cu multe urme de copite. Ne decidem sa mai mergem 20 de metri pana la casa unor localnici ce trebaluiau la un tractoras. 
Ne luam la cateva discutii, in timp ce un nor zdravan de ploaie ne ameninta din ce in ce mai rau. Omul ne da indicatii corecte si detaliate. Totodata ne „linisteste”, spunandu-ne ca nu urmeaza sa ploua, deoarece el se pregateste sa imprastie erbicid. Mai ne intreaba de sanatate, de origini si ne spune ca are doi prieteni, cuplu, pe la vreo 70 de ani, ce stau in Bucuresti .Sector 3 mai precis. Anual ii gazduieste o luna. Oamenii vin sa mearga cu bicicleta si cu picioru’ pe munte. Frumos!
Multumim respectuos si ne intoarcem la prima bifurcatie, conform indicatiilor primite. De-aici, pustiul ne intreaba daca ne descurcam. Ii multumim, ne uram toate cele bune si o luam nitel la push-bike. Norul de ploaie este fix deasupra noastra, dar inca nu incepe sa toarne.

Dupa putin urcus abrupt, dam intr-o poiana. Ne orientam, si coboram catre drumul descris de domnul cu erbicidele. Intr-adevar, pare ca are dreptate. Mergem pe langa o padurice, intr-o zona boltita de copaci si incepe si ploaia. Mai urcam nitel, cand pe biciclete, cand pe langa. Ajungem intr-o alta zona mai deschisa. Echipam iar pelerinele si o luam mai rapid printre copaci. Se pare ca acum suntem exact pe ruta schitata si de-acasa, caci GPS-ul ne arata exact pe poteca in cauza. 

Mai urcam, traversam niste balti mari si intram mai adanc in padure. De aici, drumul este chiar frumos, inca presarat cu frunze de toamna trecuta. Se face si o mica filmare, tragem o poza si inaintam. Se pedaleaza in coborare, catre Sud, cu atentie la lemnele si bolovanii ce se ascund sub covorul de frunze. Unul din noi ia o cazatura usoara, prinsa si aceea pe film aparent :).

Poteca ciclabila (de fapt, drumul de caruta) devine foarte abrupt spre marginea padurii. Probabil datorita ploilor abundente si a nefolosirii drumului in ultime vreme, cine stie. Incepem sa coboram cu grija, lent, pe langa biciclete, tinand franele trase. Este exact ca o poteca de pe un traseu montan. 
In vreo 10 minute iesim intr-o poiana mare, de unde vedem satul Ferice catre stanga si munti catre dreapta. Frumos peisaj.

Facem un popas inainte de a lua urma carutelor, coborand catre Ferice.

Ajungem in sat si dam de asfalt si beton. De-acum, directia Poienii de Jos.
Pe drum, ne oprim in Pietroasa pentru a lua apa si niscaiva dulciuri. Copiii sunt fascinati de biciclete, la fel si unii dintre cei mai in varsta.
Apoi, tot inainte catre Pietroasa, pe un drum superb, necirculat, asfaltat. 

In Pietroasa ne orientam catre soseaua ce ne va duce spre Boga. 
Se vad si mai multi nori de ploaie pe muntii in care urmeaza sa intram din nou. Planul ramane, inca, sa punem cortul la Padis.
Admiram terenurile atent lucrate si activitatile intense din jur, ce se observa inca de la sosea. Avem vant din fata si inaintam greut, cam cu 12-15 kmh. 

In cele din urma, intram in niste chei. Drumul este in curs de reamenajare/reconsolidare iar pana la Boga urcam constant, dar in conditii bune. Nu ploua, ba chiar se vede si soarele mai des printre nori. Vremea s-a mai imbunat si incepem sa avem parte de un pic de caldura. 

In Boga mai facem un mic popas. Intalnim si in zona asta multi unguri, atat cu pensiuni, cat si turisti. Privim lunga urcare ce ne asteapta, catre Padis si…o luam usor.
Pret de 3 ore, aveam sa urcam zdravan, parcurgand o distanta de 15 km si urcand peste 900 de metri in altitudine. Drumul este si aici in curs de reamenajare. Datorita solului rosu (fapt ce se datoreaza oxizilor de fier, specifici acestei grupe montane) rotile ajung sa fie roz :). Fata din grup a terminat prima acest urcus, lasandu-ne in urma. 

Ne reunim la bifurcatia Padis cu Glavoi-Ponor. De aici, inca 6 km de urcare usoara combinat cu mers pe plat.
Apar discutii despre statul cu cortul. Suntem obositi, transpirati leoarca (chiar si echipamentul inlatura apa mai greu cand ea tot iese din piele in contratimp :D) si, dupa negocieri amuzante (pentru mine cel putin) ne hotaram sa inspectam situatia la fata locului.

Ajungem si in Padis. Aici, nu e ca in pozele de pe Google. Dam de un peisaj pustiu, dezolant, case in constructie sau abandonate, urme de utilaje peste anumite zone de campare. Prima care ne iese in cale este Pensiunea Padis si o doamna, neaosa, ardeleanca. Sa fi avut spre 60 de ani. Intrebam de cazare (caci cortul ne cam iese din cap), ne spune 100 de lei camera dubla cu baie. Ni se pare foarte mult, dar norul iar se apropie odata cu seara si ne este si frig. Oboseala s-a instaurat, articulatiile se resimt nitel, la fel si muschii. Rapid, inspectam zona sa vedem daca avem alternative. Nimic. Absolut nimic. Cabana Padis e in recostructie.
Dupa negocieri, luam doua camere duble cu 60 de lei. Incalzirea se face cu un calorifer electric cu ulei. Apa e calaie, dar tot e bine. Lenjeriile de pat nu au fost toate curate, dar care a avut ezitari si-a invelit perna in polar si a dormit linistit.

Poze nu mai avem chef sa facem si e si seara. Ramane sa fotografiem maine dimineata zona.
Doamna ne gateste. Ne bucuram ca auzim grai ardelenesc autentic. Mancam mici prajiti la tigaie, cu cartofi cu branza, mamaliga cu branza si smantana, bere..bere…palinca..bere. Afara incepe sa ploua. Nu mai conteaza, bicicletele sunt la adapost, atmosfera e superba.
Spre noapte, cand noi deja ne uitam pe harti, apare un grup de turisti francezi. Tineri. Unul din ei o rupea destul de bine pe romaneste si se ia putintel la vorba cu noi. Ne intreaba de unde venim, unde mai mergem. La masa, se face nitica degustare reciproca de bauturi. Ei gusta din palinca, noi dintr-un soi de lichior tare ce il aveau cu ei intr-o sticla asemanatoare unui pahar Berzelius. 
In cele din urma, ne retragem. Punem ceasurile sa sune, verificam si caloriferul. Adormim.
Pe la 2 dimineata (cred), aud harmalaie in camera de langa noi. Erau francezii, beti crita. Se alergau, tranteau, tipau. Nu suna a orgie sau ceva, deci era doar distractia momentului de betie :).
Na, cum stam totusi intr-o constructie de lemn, te scoala si din morti o harmalaie de genul asta.
Asa ca, am fost pensionarul suparat al cabanei si am batut tare de trei ori, ferm, in perete.
S-a facut liniste si, dupa 1 minut, aud trei batai incete, timide in perete, drept raspuns. Apoi, somn. Am apreciat asta :). Atat somnul, cat si mancarea si caldura. Caci, avea sa urmeze ziua cea mai aventuroasa si obositoare, cu „bai de namol”.
La sfarsit de zi, ~57 km parcursi.

Ziua 3: Remeti – Lacul Dragan – Canton Ciripa – Stana de Vale

27 mai 2012

Noaptea trece repede. Si fara vise. Ne trezim „revergorati” si ne prezentam la micul dejun. Dam de sotul proprietarei, care ne serveste cu drag. In fata uneia din casute, ne apucam sa peticim doua camere, folosindu-ne de piciorul unei mese, pentru a aplica niscaiva presiune pe petic.
Infulecam, ne soarbem o cafea/apa iar apoi ne pregatim de drum.

Inaintam spre centrul Remetiului, catre o intersectie unde zarisem un indicator ce te ghida catre barajul Dragan. Drumul este in usoara coborare, iar de la intersectia cu drumul spre Dragan, incepe sa urce. Si urca.
Si incepe ploaia..si tot urca.

O masina cu numar de Ungaria ne saluta din mers si il opreste pe primul dintre noi, intrebandu-l ceva in maghiara. Acesta ii raspunde amuzat si politicos ca nu stie ungureste, la care cel din masina: „A, Romania?” „Yes”. Ne trage un zambet si un mare OK, dupa care o ia mai departe. 

Ploaie, ploaie. Mergem prin ceata, prin nori josi. Din spate, urca un grup de motociclisti tot cu numar de Ungaria. Foarte multi unguri la plimbare prin locurile astea.

Mai oprim sa ne incalzim cu nitica palinca si sa tragem cate o poza, apoi tot urcare. Ne reintalnim cu grupul de unguri in masini, ce coborau de data asta. Ne saluta, ne fac cu mana si claxoneaza a incurajare, in timp ce noi urcam cu stropi de ploaie pe fata, pelerine, biciclete, bagaje…

Urcam ce urcam si, la un moment dat, ajungem in culme. Chiar la limita cu judetul Cluj.

Facem o pauza, o poza si intram in vorba cu doua doamne ce pareau a vorbi ungureste initial. Ne intreaba intr-o romana limpede de unde venim, unde ne ducem, ne ureaza sanatate si vreme buna.
La vreo 100 de metri pe un drum aditional, am dat de o zona numa’ buna de campat. Pare-se ca era si o scena pe acolo, pentru diverse activitati. Si o stana. 🙂

De aici, incepem sa coboram, tot pe asfalt, catre barajul Dragan. Dupa ~ 2 km din culme, pentru baraj se vireaza la dreapta, pe Valea Draganului.
Ploua marunt, e frig, bate nitel vantul, soarele absenteaza cu convingere si ne ingheata degetele in ultimul hal. Abia mai putem sa tragem de frane, cand ajungem la marginea barajului.

Un domn care era in cantonul de paza iese si, amuzat, ne intreaba unde mergem. De fapt, cam toata lumea cu care aveam sa ne intalnim in zona Apusenilor, s-a luat in vorba cu noi.
Ne invita inauntru sa ne incalzim nitel, dar noi ii zicem ca ne obisnuim cu frigul, caci mai e drum lung.
Facem poze la baraj, bagam nitica „motorina” pentru incalzire si o luam mai departe, catre coada lacului Dragan si cantonul Ciripa.

La scurt timp, ajungem in zona unui alt canton aflat in administratia OS Margau. Aici ne tragem sub streasina si ne realimentam cu cate un susan, o ciocolata si altele. Se apropie un domn bine facut, cu o mustata zdravana, carunta. Ne saluta initial in maghiara, mai apoi observa ca suntem romani si ne intreaba daca avem nevoie de ajutor sau orientare, scuzandu-se ca nu vorbeste prea bine romana. Ne luam la vorba cu el nitel, ne da cateva indicatii, mai aruncam un ochi pe GPS si ne uram toate bune, continuandu-ne drumul in usoara urcare catre Ciripa.
Drumul de pe marginea vaii Draganului este foarte frumos. Strajuit de brazi si cu multe locuri de popas amenajate pe margine, este un drum forestier ce merita parcurs. Iar luna mai, desi este cea mai umeda in Apuseni, iti da prilejul de a simti mireasma vegetatiei proaspete si de a admira verdele crud din jur.

Incepem sa obosim nitel, dar ne gandim ca nu mai e asa mult de la Ciripa la Stana de Vale si ne concentram sa ajungem la canton, unde vom mai face o pauza.
Ploua din cand in cand. Ajungem in cele din urma la cantonul Ciripa. Facem o pauza de realimentare.

In spate, se apropie un grup de excursionisti unguri, mai pe la varsta a doua. Unul din ei vine, ne saluta, scoate harta si se ofera sa ne ajute cu niscaiva indicatii. Le acceptam, ii spunem unde vrem sa ajungem si aflam ca ar mai fi cam 16 km. Stiam ca primii 6-7 km sunt abrupti bine, pe un forestier-poteca.
Ei bine, aveau sa fie un pic mai multi. Iar drumul bolovanos si lung. Noi, deja fiind obositi si cu un pic de frig in oase, continuam sa impingem la ele. Caci de mers in sa, s-a putut doar in primii 200-300 metri. Apoi, toata lumea push-bike. Ocazional, cate o pedala.

Impingem si ne tot uitam pe GPS sa aflam cate curbe de nivel mai avem de trecut. Mai e.
Dupa vreme buna, ajungem intr-o zona mai poienita, unde drumul devine mai bunicel, mai putin bolovanos si cu o inclinatie tolerabila. Pedalam inca vreo 2 km (cred) in urcare, apoi incepem sa coboram. Aerul devine mai rece, dar drumul mai ok.

Dupa o coborare lunguta, ajungem fix la Izvorul Minunilor. Da, acela de unde se trage apa pentru imbuteliere.

Ne umplem bidoanele, tragem 2-3 poze si nu avem ragaz, caci incepe instant o ploaie torentiala rece, taman cand ne gandeam ca punem cortul daca nu avem unde ne caza (stiind ca Stana de Vale este cam moarta dpdv turistic). Noroc ca aveam pelerinele pe noi.

Ii dam rapid la vale pe asfalt si intram in Stana de Vale. Suntem uzi leoarca si ne tragem sub copertina hotelului Iadolina.

Ne decidem sa intrebam de cazare. Reusim sa luam un apartament, cu doua camere, la 150 de lei, doua persoane avand mic dejun gratuit. Acceptam, scoatem bagajele de pe „cai” si le aliniem la intrarea hotelului. Domnul de la receptie ne spune ca putem pune bicicletele in siguranta, la demisolul hotelului, in zona personalului. Zis si facut. Le ducem, le legam si stam linistiti.
Ne cazam, ne spalam, spalam si hainele de pe noi, dupa care intindem tot ce avem de uscat pe calorifer, pornim caloriferul la maxim si coboram la masa.
Conditiile hotelului sunt chiar foarte ok. Baie mare, mobilier nou, curat, camere spatioase.

Mancarea foarte buna, proaspata si la pret bun. La fel, doamna ce ne-a servit a iesit in evidenta prin amabilitate, dictie si…piept :). Suficient ca unul din grup sa-si doreasca o poza cu dansa.

Mancam linistiti, servim si de baut, dupa care ne intoarcem in apartament si ne culcam in scurt timp. E bine la caldura, cand afara-i toarna si sunt 4 grade. Ne gandeam destul de fascinati la ce ne va astepta ziua urmatoare.

La sfarsit de zi, ~ 45 km adunati.