1-2 iunie

Cum s-a nimerit ca 1 iunie să fie zi liberă, gara din București era plină. Pe la orele prânzului am ajuns și noi, după ce am cărat bagajele prin tramvaiul 1. Stăm pe peron, ne hidratăm și ne tot întrebăm „cum va fi?” (așa cum facem de fiecare dată) în vreme ce așteptăm să gareze trenul.

Iaca apare. Cabina noastră, deși aveam bilet pentru una dublă, era cu trei paturi și foarte îngustă. După un pic de negociere cu însoțitorul de vagon, suntem mutați într-una dublă (conform cu ceea ce plătisem, de fapt).

Drumul a decurs la fel de lent ca în ultimii ani, după Brașov. Nu se știe când se vor finaliza eternele șantiere de pe calea ferată.

În Viena am ajuns a doua zi de dimineață, cu o întârziere nesemnificativă. Aici aveam de așteptat un pic pentru legătura către Landeck. Trenul nostru era prost afișat, fără indicativ, iar cei de la casa de bilete nu prea le aveau cu engleza. Nici măcar cei tineri.

Trenul s-a dovedit a fi cel pe care l-am intuit noi. În el, dăm de altă încurcătură, cu locurile. Mai mulți călători s-au trezit în situația în care 2-3 bilete erau emise pentru același loc, din același vagon. Șefa de tren a descâlcit situația foarte elegant, iar nouă ni s-au oferit alte locuri, unele lângă altele, la pachet cu scuze insistente pentru situația creată.

Un tren foarte aglomerat (un RailJet). Se stătea efectiv în picioare, iar lângă noi era un grup de copii extrem de gălăgioși care trăncăneau atât de arogant încât ar fi fost buni pentru un studiu comportamental.

La 15:50 am ajuns în Landeck, orașul din capătul vestic al văii Innului. Culmea, pe hartă suntem foarte aproape de pasul Stelvio și Elveția, motiv pentru care ne amintim de tura din 2016, când am avut ocazia să urcăm mai multe pasuri din acea zonă alpină (pe biciclete, cu bagaje și vreme foarte schimbătoare).

Prindem în ultimul moment autobuzul către Prutz, căci acolo avem campingul, la vreo 20 de kilometri de Landeck. Totodată, campingul a fost un real șoc, mai ales când luăm în calcul experiențele din trecut și ratingul oficial al facilităților.

Locurile pentru cort sunt oribile, pline de piatră și aproape de un drum național intens circulat (cele pentru rulote erau într-o zonă mai ferită, cu mai mulți copaci). Atmosfera este una foarte gălăgioasă, cam ca prin Eforie Nord. Se fac grătare prin mai multe locuri (la cort sau direct pe aleea campingului, nu în locuri amenajate special), grupuri gălăgioase, mulți „superbikeri” (motocicliști de „viteză”, dar cam fără echipament) și downhill-iști (ăștia erau mai calmi, probabil fiind obosiți).

Tipa de la recepție era destul de arogantă (s-a uitat pieziș când i-am spus că am venit pe cu autobuzul, apoi pe jos încă doi kilometri), iar accesul la Internet costa 3 Euro pe zi (am preferat să folosesc conexiunea de date de pe telefon pentru câteva informații).

Am pus cortul pe un vânt insistent și puțin soare, după care a început ploaia. Am realizat că vom dormi amândoi cu antifoanele în urechi, pentru a mai masca din gălăgia care s-a întins cu mult în noapte.

În altă ordine de idei, e prima oară când stăm în noul cort. Un Hannah de trei persoane, cu verande extrem de generoase.

Pentru alimentare, am mers pe jos până la un magazin Spark. Deși eram într-un orășel, pe segmentul acela (de cam un kilometru) nu exista deloc trotuar (deși erau clădiri destule pe acolo), astfel că am mers direct pe DN, „șterși” de mașini, cam cum mergi pe DN1 în zone precum Potigrafu, Românești sau alte asemenea. Magazinul s-a dovedit a fi scump, dar măcar pâinea era bună.

Am servit masa pe o bancă, aproape de cort, iar apoi ne-am băgat înăuntru pentru a ne adăposti de ploaie.

Nu am făcut poze, căci nu aveam la ce (în afară de cort). Am primit un card de transport pentru Landeck. Ne gândim ce să facem mai departe.