Drumul spre casă

Distribuie articolul:

18-19 iunie 2016

Ne-am trezit devreme, am strâns catrafusele și am pornit spre gară. Orașul era gol, astfel că am ajuns destul de repede. Am împachetat bicicletele în genți, am pus coburii în sacii de rafie pe care i-am folosit și la venire, apoi ne-am dus în gară. Am confirmat la casa de bilete că nu am nevoie de bilet special pentru biciclete câtă vreme sunt împachetate/dezasamblate, apoi am tulit-o spre peron.

Trenul este operat de DB, deci „nașul” eeste neamț. Cum spre Geneva am avut parte doar de oameni normali și relaxați, mă aștept ca și acum să fie la fel. Doar este german de origine, patrie prietenoasă cu bicicliștii, nu? Mai ales că după tura din 2014 am rămas cu o părere foarte bună despre această țară.

Ei bine, de îndată ce am lăsat gențile într-un spațiu cu rastel – care nu era singurul din tren și, totodată, era total neocupat -, am fost abordați pe un ton foarte ferm cum că nu avem voie să le lăsăm acolo. E treaba noastră unde le punem, dar lui îi vor mai veni bicicliști pe tren.

Am ajuns astfel să stăm chirciți pe scaun, cu gențile în brațe, vreme de aproape trei ore, până în Innsbruck, unde trebuia să schimbăm trenul. Bicicliști nu s-au urcat pentru o bună bucată de vreme, dar când un alt călător a apărut cu o bicicleta împachetată în același tip de geantă și a plasat-o în zona rastelului gol (unde noi nu am avut voie), totul a decurs natural cu controlorul, a chiar cu zâmbete. Diferența este că acel biciclist vorbea germană și, probabil era tot neamț. Au existat chiar și schimburi deschise de amabilități.

Evident, nu am de unde ști dacă respectivul biciclist plătise și un bilet pentru bicicletă (mă îndoiesc, luând în calcul regulamentele feroviare din Europa ce permit clar să nu plătești câtă vreme e demontată și băgată într-o geantă), dar situația asta mi-a reamintit că oamenii sunt, în general, cam la fel peste tot. Diferă constrângerile sociale, economice și politice. Probabil eram un pic prea prins de soare pentru gustul domnului conductor, deși speculez cam mult.

Față în față cu noi stătea o doamnă de origine olandeză, ce a intrat în vorbă cu noi și nu putea înțelege de ce am fost tratați în acest fel. Tot de la ea am înțeles că acest tren este, de obicei, foarte aglomerat și, mai ales în perioada asta, plin cu refugiați. Ni s-au descris scene greu de digerat, în care femei și copii sunt efectiv târâți pe jos și scoși din tren cu forța, dânsa fiind de părere că problema este una foarte complexă iar acei oameni chiar au nevoie de protecție.

La frontiera italiano-germană am stat 30 de minute, acumulând o mare întârziere ce a început să ne dea emoții cu privire la legătura Innsbruck-Viena. Mulți grăniceri, mulți indivizi scoși din tren, patrule, controale, etc.

Din fericire, în Innsbruck am garat exact vis-a-vis de trenul de legătură, ba chiar la distanță de doar un vagon față de cel în care aveam locurile rezervate. Mai erau doar câteva minute, așa că am alergat să mutăm toate bagajele dintr-un tren în altul. În cel din Innsbruck, un domn austriac a sărit să ne ajute, fapt ce a ușurat cu mult toată operațiunea. Ulterior, trenul fiind liber, ne-a invitat să stăm lângă el și ne-am luat la vorbă. Avea o engleză nativă, pentru că era jumătate englez, jumătate austriac. Genul care îți povestește toată viața lui, cu copii, divorțuri, aventuri, familie, călătorii, decepții, probleme de sănăptate (suferise recent un infarct – de la fumat și băut) și multe, multe altele. De la un punct încolo, ne-a chiaunit.

Bicicletele erau tot într-o zonă cu rastel, deci nu ocupau deloc spațiu. Domnul cu care dialogam avea și el o bicicletă acolo. A coborât în Linz, iar noi am continuat până în gara centrală din Viena. Aici, am coborât relaxați și ne-am mutat la peronul unde trebuia să gareze trenul CFR. Am așteptat cam o oră și jumătate. Respectând tradiția, am luat mâncare chinezească la pachet plus alte două-trei suveniruri dulci. Au început să se adune și călători ce vorbeau românește.

Odată așezați în tren, după ce am închis ușa cabinei de dormit, am avut sentimentul finalului de tură. De aici, totul este familiar.

Am ajuns în București a doua zi, cu o întârziere cumulată de vreo 45 de minute. Acasă am găsit totul în ordine, iar motanul casei ne-a întâmpinat cu mare, mare bucurie.

Final de tură.

Distribuie articolul:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *