14 iunie 2016
A fost o noapte răcoroasă, dar foarte liniștită. Ne-a trezit un soare înșelător ale cărui raze reușeau să pătrundă printre bazii deși, încălzind puțin cortul. În camping este liniște. Noi ne-am trezit devreme pentru a ne asigura că avem timpul necesar pregătirilor matinale. Reușim să mai zvântăm puțin cortul, lăsându-l la „scăldat” în lumina caldă a dimineții. Marius și Alina au făcut aceeași militărie în „colțul” lor.
După mic dejun, ne punem destul de repede în mișcare, astfel că la ora 9:00 ieșeam din camping. Soarele încă nu ne-a părăsit și am avut parte de căldură pentru o bucată de drum. Ocazional, totuși, am fost puțin „stropiți”. A nu se înțelege că norii nu sunt prezenți…sunt acolo și ne așteaptă :).
Începem urcușul către primul pas al zilei: Fuorn (2149 m). Totul decurge OK, urcăm încetișor, dar sigur. De la bun început mi-am propus să îmi găsesc un ritm cu care să mă simt confortabil și să îl mențin cât mai mult timp (preferabil, toată ziua). Marius și Alina ajung în pas cu ceva vreme înaintea noastră. Ne regrupăm, tragem fâșurile și mănușile pe noi, facem câteva poze și coborâm către St. Maria del Mustair. Tot în pas îl întâlnim pe un individ ce a fost în același camping cu noi, în Zernez. Ne salutăm și, cam atât.
După o coborâre destul de lungă ce ne-a scăzut temperatura corporală, ajungem în Mustair. Ne-ar prinde bine un magazin, dar toate sunt închise pentru siestă. Semn clar că ne aflăm în zona italienească a Elveției. Rămâne să ne bazăm pe provizii, care sunt totuși destule.
Cum începem lunga urcare către pasul Umbrail, norii se adună cu ceva mai multă determinare și începe să plouă mărunt. Drumul este, pe alocuri, în mentenanță, însă doar pe porțiuni mici. Traficul în schimb, este mult mai aglomerat față de când am urcat pe Transfăgărășan în iulie 2015…o surpriză cam neplăcută.
Din fericire, șoferii sunt OK, dar nu este cea mai relaxantă urcare. Pe măsură ce câștigăm în altitudine străbătând și „dovedind” fiecare serpentină, temperatura scade sensibil. Ploaia nu ne slăbește, ba chiar se intensifică. Începe să se vadă, printre copaci, zăpada ce ne așteaptă sus.
Mi-am găsit ritmul, așa că urc constant. Ceilalți sunt nițel mai în urmă. Mă mai opresc pentru a face câte-o poză și, înainte de ieșirea în golul alpin, iau o pauză ca să aștept și restul trupei. Mă ia puțin frigul în cele ~7 minute cât am stat pe loc, însă iată că apare „cavaleria”. Puțină ciocolată, trag iar pelerina pe mine și o iau din loc. Suntem la 2000 de metri altitudine. Mai avem încă vreo 500 pînă în Umbrail, după care urmează Stelvio. De asemenea, pasul Umbrail marchează intrarea în Italia.
De bine ce îmi găsisem ritmul, iată că-l pierd. Putere este, energie și entuziasm la fel, însă mă confrunt cu o problemă similară celei de pe Albula, doar că într-o formă acută.
Pelerina pe care o am nu pare a izola foarte bine. Pe lângă asta, nu respiră deloc iar ploaia care curge cumulată cu transpirația ce nu este evacuată de celălalt tricou negru Mammut (identic cu cel folosit în ziua precedentă, pe urcarea dinspre pasul Albula) face ca o senzație acută de ud leoarcă combinată cu frig să pună stăpânire pe mine. Pantalonii sunt singurii care își fac treaba bine, în vreme ce acoperitoarele pentru încălțăminte reușesc să îmi bage apă în șoșoni. Nu este de mirare că, imediat ce temperatura a scăzut și mai mult iar vântul a început să bată, moralul meu a scăzut drastic, mai ales când ploaia s-a transformat în lapoviță și ne biciuia sistematic fețele și mâinile.
Îmi dau seama acum, când scriu aceste rânduri, că nu a fost decât un blocaj mental care m-a încetinit și mai mult, blocaj pe care nu l-am anticipat deloc. Fiindu-mi din ce în ce mai frig, îmi trece prin minte ideea de-a abandona. Continui, mai ales când o aud pe Nico încurajându-ne pe mine și pe Alina. Marius este ceva mai în față și ne încurajează și el „din toți plămânii”.
Îi expun situația mea Nicoletei, iar ea mă încurajează și mai mult. E clar că-i în capul meu, ce naiba! Ea e psihologul echipei, cu o energie și un optimism fantastic ce ne-a mobilizat imediat. A fost exact de ce aveam nevoie.
După încă ceva serpentine, ploaia se oprește și apare soarele printr-o spărtură în nori. Temperatura urcă brusc la 14 grade (zice termometrul ciclocomputerului) și simt că fierb în pelerină. Oo, ce bine este să simți un pic de căldură! Mă gândesc că aș fi făcut cea mai mare prostie dacă m-aș fi întors din drum. Totodată, îmi dau seama că mă vait cam mult 🙂
Peisajele sunt superbe, traficul s-a rărit semnificativ și, iaca atingem cota 2505 m. Suntem în pasul Umbrail.
Cu toții suntem bucuroși. Vedem Stelvio cu ochii noștri, flancat de zăpadă și culmi semețe, la fel de înzăpezite. Facem poze și suntem toți un zâmbet. La revedere Elveția! Acum suntem în Italia.
Simt că prind aripi, deși pedalez la fel de încetișor. Opresc mai des pentru „piss-stop”, cel mai probabil din cauza frigului și umezelii ce mi-au intrat în oase (sunt chiar murat!).
Rămân ultimul, la scurtă distanță de Alina. Nu că ar conta cine ajunge primul…
În câteva minute, vremea se schimbă radical. Vântul bate din altă direcție, se lasă o ceață densă, temperatura scade în doar câteva minute de la 14 la 3 grade Celsius și…începe să ningă.
Pe asfalt se văd marcaje și mesaje rămase de la tururile cicliste din trecut, anunțând distanța rămasă până în pas. Întâlnim și câțiva alergători ce își fac antrenamentul pe marginea drumului. Ninge și mai tare, ceața e mai densă dar, iată că atingem 2757 m altitudine cu multe încurajări și strigăte de bucurie. Este cea mai înaltă urcare pe care am făcut-o vreodată pe bicicletă.
Oprim direct în fața hotelului-cabană din pas. Ninsoarea deja s-a depus pe asfalt și pe coburii bicicletelor. Intrăm la căldură și suntem bineveniți, întâmpinați cu pături și ceai cald în sala de mese. În vreme ce admirăm ce e afară și suntem încă plini de endorfine, comandăm mult ceai fierbinte și „Pizza Ciclista”.
Am reușit! Bucurie mare pe capul nostru, greu de descris. Primesc haine uscate de la Nico, pe care le împrumut fără pic de jenă și mă duc să mă schimb în toaletă. Nu aș fi putut continua cu toate acele haine extrem de ude, mai ales că urma o lungă coborâre pe fondul unor temperaturi scăzute. Riscam ceva complicații.
Am stat cam o oră în restaurant, iar pe la 18:00 ne-am mobilizat pentru plecare. Ne-am mișcat mult mai bine decât ne-am fi așteptat, având un ritm bun pe parcursul întregii zile. Ninsoarea s-a oprit și parcă deja se cam topește stratul subțire proaspăt depus.
Admirăm serpentinele coborârii ce ne așteaptă și, ne dăm drumul la vale. Ceață densă, vizibilitate foarte redusă, 4 grade Celsius.
Bineînțeles, pe măsură ce am coborât, temperatura a început să crească ușor. Suntem încă într-o transă plăcută și coborâm relaxați pe un asfalt chiar prost și, pe alocuri, plin de gropi. Am ajuns în campingul din Lasa pe lumină, în jurul orei 20:45 (ce bine-i vara, nu?). Găsim atât localitatea, cât și campingul, ca fiind foarte frumoase, cu un iz nemțesc. Lucru deloc neobișnuit prin aceste părți, căci regiunea Alto Adige (Tirolul de Sud) a fost populată de germani încă din vremuri istorice.
Despre camping, numai de bine: foarte frumos amenajat, cu băi foarte curate și încălzite, locuri de cort cu iarbă faină și chiar o pisică sociabilă ce dădea târcoale corturilor. Prețurile? În sfârșit normale! Cum campingul este deținut de cineva care are livezi de meri în zonă, am putut bea suc de mere și să servim ștrudel proaspăt (tot cu mere), ambele de la recepția campingului. Producție proprie.
Suntem lângă o linie de tren pe care trece câte-un Regio din când în când. Din nou, acel aer romantic dat de sunetul specific ce îmi place la nebunie. După ce ne spălăm, ne retragem într-o sală încălzită, de „lounge”, unde bem bere (Forster) în vreme ce scriem reperele principale ale zilei.
Campingul (Badlerhof) ne-a costat 48 de Euro pe toți patru, deci cam 24 de Euro/2 persoane/cort. Internet gratuit și duș fără fise. Tot aici ne reîntâlnim cu tipul pe care l-am văzut în pasul Fuorn și în campingul din Zernez. Pare englez și, după cum chiar el ne spune, merge fără un program stabilit. Ce înseamnă să ai mult timp la dispoziție…
O zi grea, dar nu așa de grea pe cât m-aș fi așteptat. O experiență frumoasă, din care am învățat multe.
Analizând tricourile ce mi-au dat de furcă în ultimele două zile, descopăr că au grave defecte la nivelul țesăturii: fisuri multe, ghemotoace, structură alterată. Nu-i de mirare că rămâneau îmbibate cu apă! Culmea, mai am tricouri de la Mammut, dar care nu au avut nici pe departe aceeași problemă (din contră, am unul vechi de 7 ani de care tot abuzez în turele montane, drumeții și chiar la alergat, care se comportă și se prezintă exemplar). Acestea două fac parte dintr-o gamă pe care în prezent nu o mai găsesc „la raft”, dar care se pare că a fost un eșec.
La final de zi, 88 de kilometri parcurși cu 2455 de metri urcați. Cele trei pasuri:
- Fuorn (2149 m)
- Umbrail (2501 m)
- Stelvio (2757 m)
Cât despre Stelvio și drumul până acolo, pot spune că nu m-a impresionat chiar atât de tare. Un soi de Transfăgărășan la altitudine mai mare, dar cu serpentine ceva mai monotone (pe versantul nord-vestic). Mai spectaculoase sunt serpentinele pe care noi le-am coborât, doar că vremea nu prea a ținut cu aparatele foto pe acea bucată.
Cu toate astea, a meritat din plin și nu pot decât să vi-l recomand. Merită parcurs (pe bicicletă) cel puțin o dată în viață.