Lenz-Zernez

Distribuie articolul:

13 iunie 2016

Am dormit chiar foarte bine. Dimineața este una tipică pentru o zonă montană, adică răcoroasă și cu ceva nori. Luăm micul dejun în același foișor în care am cinat cu o seară în urmă și ne uităm curioși la evoluția norilor. Ici-colo, soarele răzbește prin pătura lăptoasă și ne dezvăluie câte-o creastă înzăpezită ce strălucește de zor.

Strângem catrafusele și îmi amintesc în ultimul moment de track-urile GPS. Îl rog pe Marius să scoată laptopul și le copiez rapid pe GPS-ul meu, ca să elimin potențialele surprize neplăcute.

O luăm din loc, drept la vale. Am coborât până pe la 1000 de metri altitudine, după care venise momentul în care trebuia să cotim stânga. Alina era ceva mai în față și, din cauza vitezei și direcției coborârii, nu ne-a auzit în timp util și s-a dus ca un glonț mai departe, la vale. Marius s-a dus s-o prindă din urmă și, după câteva minute bune, s-au întors și ne-am regrupat.

Indicatorul către pasul Albula ne arată că trecătoarea este deschisă traficului. Undeva, departe, se văd culmi semețe și albicioase, către care tindem și noi. Valea pe care am intrat este foarte spectaculoasă iar traficul este aproape inexistent. Soarele a apărut și el, însă nu știm exact pentru cât timp.

Râul ce poartă numele văii pe care ne situăm (Albula) ne va acompania până sus. Tot aici vom merge în paralel cu o realizare inginerească de referință în domeniul feroviar: linia Glacier Express.

În ciuda numelui, este cel mai lent tren express din lume, fiind numit astfel pentru că oferă locuri rezervate pentru o călătorie în regim inter-city de lungă durată. Deschisă în anii 1930, linia străbate viaducte impresionante și traversează mai multe tunele spiralate (practic, niște „melci”). Soluția acestui tip de tunel a fost aleasă pentru a ajuta trenurile să câștige mai mult în altitudine pe o distanță scurtă.

Drumul nostru merge exact pe lângă această cale ferată și avem ocazia de a filma și fotografia trenuri „în acțiune”. Linia cu ecartament redus (1000 mm) este electrificată și alimentată de mai multe mici lacuri de acumulare (și hidrocentralele aferente) construite de-a lungul văii special pentru aceasta. Sunt și astăzi într-o stare foarte bună. Vagoanele acestor garnituri sunt vitrate inclusiv pe tavan, dând călătorilor ocazia de a se desfăta cu panoramele montane din jur.

Pe măsură ce urcăm, ploaia ne dă târcoale. Mai târziu, se transformă în lapoviță cu soare. Temperatura scade, dar rămâne suportabilă…câtă vreme suntem în mișcare. Urcarea este constantă, fără pante abrupte. Nicoleta se procopsește cu o pană, pe care din fericire avem prilejul s-o rezolvăm în vreme ce ne încălzea soarele.

Ne apropiem de pas. Ploaia și lapovița insistă în a ne însoți, iar ceața nu poate fi decât un „bonus”. Tricoul pe care îl port nu mă ajută deloc. Este unul tehnic de la Mammut (ceva mai vechi), însă un model cu grave probleme (aveam să aflu peste câteva zile) ce pare că nu reușește să mă scape de transpirația acumulată în vreme ce port pelerina de ploaie. Marius a luat-o înainte, fetele sunt puțin mai în spate iar eu decid să rămân în tricou și să nu mă mai opresc până în vârf. Nu am reușit acest lucru, căci troienele de zăpadă de pe marginea drumului accentuează senzația de frig și ești nevoit să te mai blindezi cu câte ceva. Din nou plouă, e ceață ici-colo și bate vântul.

Pe ultimii 200 de metri am avut de îndurat o ploaie rece ce ne biciuia de-adevăratelea. Fericirea a venit în momentul în care am ajuns lângă plăcuța pe care scrie: „Albula pass: 2315 m asl.”. Tot aici există și o cabană, care era deschisă. Ne regrupăm, lăsăm bicicletele afară și intrăm să ne încălzim și să ne adăpostim de ploaie.

Am băut mult ceai cald și am mâncat o prăjitură cu zmeură. Zăbovirăm preț de vreo 45 de minute. Afară a apărut un frumos curcubeu, pe care reușesc să-l imortalizez. Mă schimb de hainele ude, ieșim să facem o poză de grup, iar apoi o luăm la vale.

 

Cu mănuși și bine îmbrăcați, frigul „ne taie”. Mă opresc de trei ori pentru a-mi încălzi degetele. Carosabilul este ud și la limita poleiului, astfel că nu îmi vine să las bicicleta – și așa grea – liberă, motiv pentru care abuzez un pic de frâne. După ce am coborât până pe la 1600 de metri altitudine, ne-am intersectat cu șoseaua ce duce spre Zernez. Am continuat către camping pe un drum cam aglomerat, cu un vânt rece și destul de puternic din față, la o temperatură de 9 grade Celsius (cea resimțită cred că a fost ceva mai mică..). Îmi trece prin cap ideea de a închiria o căsuță la camping, căci de câteva zile nu am apucat să mai usuc din haine.

După 65 de kilometri parcurși și o diferență de nivel de vreo 1600 de metri, am ajuns la campingul din Zernez. Căsuțe nu au, dar brusc parcă nu îmi mai trebuie. Apă fierbinte să fie! Campingul este foarte frumos amenajat și, ca multe campinguri din zonele alpine, bine amplasat. Există și o bucătărie cu două aragaze și spațiu pentru servit masa. După ce am pus tabăra și am făcut un lung duș fierbinte, m-am dus la bucătărie.

Aici tocmai termina de mâncat un cuplu de cicloturiști englezi ce ne-au ajutat un pic cu aprinderea focului. Am schimbat câteva vorbe, dar nu știu de ce nu am făcut mai mult de atât. Oamenii erau dornici de vorbă, însă eram un pic chiaun și cred că nu am fost pe fază. Ulterior mi-a părut rău, gândindu-mă că ar fi fost fain să povestim nițel.

În bucătărie s-a făcut cald. Afară este de-a dreptul frig. Pastele fierb pe aragaz iar parmezanul și sosul de tomate așteaptă cuminți pe masă. Am mâncat, apoi am mers direct la somn, cu inima un pic strânsă. Nici pălinca nu lipsește.

Mâine avem o zi grea. Cea mai grea!

Restul fotografiilor

Distribuie articolul:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *