Rennes-les–Baines – Ax-les-Thermes

Distribuie articolul:

19 mai 2015


Am reusit sa ma trezesc si sa plec mai devreme. Stiam ca va fi o zi foarte grea. Prognoza meteo pentru azi e nemiloasa. Cateva picaturi au pocnit cortul inca de foarte de dimineata. Spre orele dupa-amiezii urmeaza a se pune pe plouat ca lumea asa ca profit de orele astea devreme ca sa castig teren. Nu-s mai mult de 5 grade iar cerul e plumburiu.

Las in urma excelentul camping La Bernede si strabat din nou statiunea si cei cativa km pana in drumul D613. De aici fac stanga spre Couiza. Soseaua urmeaza valea formata de raul Sals. Amenintarea ploii e foarte prezenta. Soseaua e inca uscata si goala de masini. Verdele crud de peste tot si aerul racoros al diminetii ma incarca cu entuziasm. La Couiza, unde raul Sals este preluat de Aude, fac stanga pe soseaua D118. Peisajul este acelasi, doar cu trafic putin mai aglomerat. Un sat in mijlocul caruia sta ruina unui castel se arata in drum. Ar sta bine in poza!

Oraselul Quillan se observa doar atunci cand intri in el. Sta perfect pitit intr-o caldare verde si ferit de varfurile golase ale culmilor ce-l inconjoara. De aici trackul considera ca e mai bine sa ma duca pe niste poteci de munte ce se formeaza undeva in spatele unor case. Evident ca-l contrazic, pastrand soseaua principala. Lamuresc drumul pe care trebuie s-o apuc intreband o femeie inalta, uscativa si cu un ten senin.

Era o englezoaica stabilita de cativa ani in oras. Imi spune ca la iesire din oras am o panta serioasa de urcat. Partea haioasa atunci cand ti se spune de catre cineva neobisnuit sa strabata km multi pe bicicleta ca ai de urcat o anumita panta o reprezinta mimica si gravitatea cu care ti se aduce acest lucru la cunostinta. Cum sunt obisnuit cu astfel de abordari, zambesc, multumesc si dau mai departe. La capatul pantei sunt rasplatit cu o imagine de ansamblu a orasului. Este momentul in care ploaia intra in peisaj.

La capatul urcarii, aflata deasupra Quillan-ului, parasesc soseaua principala si fac stanga pe D613. Soseaua isi continua urcarea, castigand altitudine cu fiecare pedala. Deja ploua bine. Acoperisul partial oferit de cate un pom de pe marginea soselei reprezinta singurul refugiu. Atunci e momentul cand deschid coburul pentru o mica gustare. Cand casca functioneaza ca un burlan, apa isi frange drumul pe spinarea mea incinsa de efort. Drumul e doar al meu, masinile trecand la intervale de cateva minute. De la singurele motorizate cu care ma intersectez primesc gesturi de apreciere si incurajare sub forma claxoanelor si a degetelor ridicate prin fereastra (ala mare, nu ala din mijloc 🙂 ).

Dintre ei iese in evidenta un motociclist. Dupa ce m-a depasit, s-a ridicat din sa si si-a ridicat ambele maini in aer pentru cateva momente. Un nebun 🙂

Dupa alti km intalnesc un grup de montaniarzi de varsta a 3-a ce stateau adapostiti sub o terasa, echipati ca la carte, asteaptand probabil o imbunare a vremii pentru a-si face tura. Schimb cateva cuvinte cu ei. Dupa aflarea destinatiei mele starnesc interjectii de compatimire, urmate de incurajari. Printre multele voci aud si cuvantul “niege”.

Tot urcand, orizonturile mi s-au limitat din pricina norilor josi si a cetii. Cerul avea o nuanta sidefie si, impreuna cu el, muntele si orizontul pareau ca baltesc in lapte. Doar soseaua isi etala nemarginirea, neagra si uda.

Soarele in continuare sta ascuns, trimitandu-si spre pamant doar lumina strecurata printre fuioarele norilor. Acestia, imbibati ca niste bureti, tot picurau, tainic si uniform peste intinderea marginita de munti.

In jur de ora 14 ajung in varful catararii, Col du Chioula, la 1431 m. Locul e pustiu de oameni. Un panou turistic al zonei, cateva cladiri inchise si capatul unei instalatii pe cablu ma face sa cred ca acest loc prinde viata in sezonul de ski. De cativa km am parasit departamentul Aude si am intrat in Ariege. Numele provine de la raul care strabate in diagonala acest department. De aici am o coborare sustinuta de vreo 10 km pana in Ax-les-Thermes.

Pe partea cealalta a muntelui desi cerul e tot plumburiu, orizonturile s-au mai largit. Din sosea reusesc sa cuprind cu privirea intregul orasel. E in totalitate inconjurat de culmile inalte si verzi ale muntilor. Norii sunt la acelasi nivel cu mine. E de ajuns sa intind mana ca sa-i ating. Piscurile si vaile muntilor sunt albite de zapada.

Parca frigul a devenit mai penetrant. Probabil ca e efectul coborarii. Ma opresc din cand in cand pentru a ma reincalzi. In dreptul semnului de intrare in oras, intalnesc aceeasi avertizare tot intalnita de-a lungul acestor zile, cu mesajul “Ville fleurie”. Se pare ca incepand cu 1959 a fost creat un concurs organizat in Franta cu scopul de a promova si dezvolta spatiile verzi in orase/comune. Se acorda de la 1 la 4 flori. De-a lungul timpului criteriul de acordare a evoluat si acum se iau in considerare multe alte aspect legate de mediu (biodiversitate, management ecologic, folosirea materialelor organice, conservarea resurselor naturale etc).

In oras ajung ud si cu frigul in oase. Trebuie sa ajung la camping Le Malazeou. Il gasesc catre iesirea cealalta din oras. Receptia este imensa, ca un adevarat hol de hotel. Ma gandesc sa iau o casuta. Nu-mi vine a innopta la cort ud si infrigurat. Casutele se pare ca pot fi inchiriate pentru minim doua nopti. Domnisoara de la receptie imi recomanda unul dintre hotelurile din oras, spunandu-mi ca nu e diferenta de pret. Ma trimite la oficiul de turism aflat mai sus, pe partea stanga a soselei. Acolo gasesc aceeasi bunavointa si un mare volum de informatii. Cer informatii despre un low-budget hotel. Mi se recomanda vreo 3, cu drumul de acces schitat pe harta. Traversez strada, trec podul peste raul Ariege si intru fix in piata din centrul vechi al orasului. Acolo se afla hotelul Le P’tit Montagnard, intr-o cladire veche si inghesuita intre alte imobile. Sunt atras de loc si intru sa intreb de camera. La receptie este o domnisoara extrem de dulce, cu o engleza sumara, dar cu accent seducator. Stanjeneala lingvistica ii imbujoreaza obrajii. Starea-mi place, as mai fi stat la socializare, dar visez la un dus fierbinte. Gasesc o camera la 40 Euro, din cate mi s-a spus, refuzata in general de clienti din cauza mobilierului vechi. Drumul pana la camera e un adevarat labirint. Urc doua etaje, strabat 3 culoare si deschid 2 usi. Camera arata bine, mare si curata, cu mobilier vintage si tapet.

Una din preocuparile serii a fost vizionarea tuturor buletinelor meteo de la TV sau internet. Maine voi trece Pirineii. Peste tot spun ca ninge la peste 1600 m altitudine. Temerea mea e legata de starea soselei. Voi vedea maine.

Zi uda dar foarte frumoasa.

Cifrele zilei

  • Km parcursi: 72 km
  • Hotel: “Le P’tit Montagnard”
    • Pret: 40 euro (1 persoana / 1 camera)
    • Internet: Da (gratis)

Distribuie articolul:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *