Publicat pe

Cum ne-am apucat de cicloturism

Distribuie articolul:

21-24 mai 2011

Ii mai putem spune prima tura cicloturistica, caci a fost prima tura de acest gen pe care am facut-o.

A trecut ceva vreme de atunci si, uitandu-ne prin poze, am zis ca merita sa scriem cateva randuri si despre momentul producerii declicului cand vine vorba de aceasta activitate. Urmeaza evocarea unor amintiri care in prezent imi starnesc zambete si un pic de nostalgie, pe care le voi insoti cu poze de-o calitate indoielnica. Deci, o sa va plictisiti 🙂


Tot citeam relatari de la alti oameni (mai ales pe forumul ciclism.ro) si am vazut biciclete MTB cu portbagaje si genti (aveam sa aflu ca se numesc coburi) ce erau purtate prin diverse colturi ale tarii si lumii. Parea foarte interesant, mai ales ca unii mergeau si cu cortul dupa ei.

Intr-un final, manat de impulsul de-a infaptui un „experiment” similar intr-o zona cunoscuta (Piatra Craiului), am comandat un portbagaj compatibil cu franele pe disc (asta dupa ce m-am documentat si consultat cu mai multa lume) pe care mi l-am montat cu nerabdare pe bicicleta (imi amintesc ca am ramas dupa program in curtea cladirii in care aveam serviciul la momentul respectiv, asambland „jucaria” printre stropi de ploaie specifici lunii mai) si inca un portbagaj mai mic, cu montura pe tija seii, pentru bicicleta Nicoletei (ideea de portbagaj nu o tenta, caci nu urma sa cumpere coburi vreodata… 🙂 ).

Mi-am luat si un set de coburi din Decathlon pe care le-am asigurat suplimentar cu cativa soricei. Ne-am facut bagajul, am schitat un traseu ce urma sa ne poarte din Predeal catre Zarnesti si Plaiul Foii, apoi catre Prapastiile Zarnestilor, Dambovicioara si ce-om mai considera de bun augur la fata locului, am cumparat biletele de tren si week-end-ul prelungit era asigurat.

In dimineata plecarii am avut un sentiment ciudat, iar in drum spre gara mi-am dat seama ca gentile erau prost pozitionate.

Am fost singurii cu biciclete pe acel IR, iar pana in Predeal am facut ceva vreme, caci inca se mai lucra la calea ferata. Odata coborati Predeal, ultimele reglaje pentru asigurarea bagajelor. Nico a pus un ghiozdan pe acel mic portbagaj, asigurat cu doua cordeline. Nici nu au trecut 300 de metri si, dupa 3 gropi, acel portbagaj s-a deplasat nitel.

 

Iesim din Predeal pe drumul catre Rasnov, iar dupa prima urcare (pe care am facut-o destul de greu la acel moment..), conform indicatiilor de pe foi, parasim asfaltul si intram pe drumul catre Forban. La un moment dat stiu ca trebuie sa facem dreapta, cautand o potecuta ce urma sa dea intr-un drum forestier ce ne va scoate, la randu-i, spre Sohodol si Rasnov.

 

Vremea era numa’ buna.

Din pacate, drumul acela care paraseste traseul Forban s-a pierdut prin gramezile de crengi si trunchiuri de copaci. Am orbecait ceva, incercand sa intuim drumul. Intr-un final, am luat-o de-a dreptul catre un forestier ce se vedea printre copaci si am reusit s-o scoatem la liman.

 

Am avut parte de o coborare foarte frumoasa, pe un drum forestier intr-o stare foarte buna. Ajunsi in apropierea intrarii in Rasnov, facem o pauza mai lunga pentru stat pe iarba la soare, admirand creasta Pietrei Craiului ce se zarea in departare.

 

Schita de pe foaie arata ca trebuie sa gasim un drum comunal care o scurteaza dinspre Sohodol direct catre Tohanul Nou, insa in vreme ce balauream pe coclauri ne-am trezit cu niste caini ciobanesti ce alergau cu viteza foarte mare spre noi. Ne-am speriat si am facut cale intoarsa. Si bine am facut, caci am intalnit si un cioban ce ne-a confirmat ca zona e impanzita de stani si cainii nu sunt deloc usor de stapanit.

Ne multumim cu drumul asfaltat.

In Zarnesti, fiind inca devreme pentru a merge spre Plaiul Foii (unde aveam aranjata o cazare – pe vremea aceea nu concepeam ideea de a merge cu cortul pe bicicleta), am cumparat doua beri si ne-am postat undeva pe malul Barsei, pe iarba, unde am stat la soare si am admirat zona. Un catel ne-a tinut companie.

 

 

Norii erau prezenti, dar sparti. Cum este de obicei in luna mai prin zonele montane.

In cele din urma am ajuns in Plaiul Foii. Ne-am cazat (pensiunea Panorama Pietrei Craiului) si am mancat la cabana Plaiul Foii (clasica ciorba de fasole servita in paine s-a dovedit irezistibila). Bicicletele au stat in perfecta siguranta in anexa pensiunii.

A doua zi, aveam de gand sa incercam a ajunge la Coltul Chiliilor, asa ca am orbecait aiurea pe niste drumuri mai rupte, impingand bicicletele la deal. N-am reusit sa iesim corect, iar harta montana nu aveam la mine. De GPS nici nu se punea problema pe atunci. Asa ca am coborat pe un forestier dragut spre Zarnesti.

 

De aici, am luat calea Prapastiilor, cu gandul de-a merge prin Cheile Pisicii. Nu stiu ce-a fost in mintea mea, caci acele chei nu sunt pentru bicicleta. Dar na, greseli de orientare/documentare specifice oricarui incepator entuziast.

Nereusind sa razbim nici macar in prima parte a acestor chei, am facut cale intoarsa pana la Fantana lui Botorog, de unde am urcat pe drumul catre Magura. Norii s-au adunat pe crestele muntelui si, dupa cum se aude, e o furtuna in toata regula. Dar la noi nu a ajuns.

 

 

 

Zona Magurei este superba. Stiu ca stiti, iar daca nu stiti, cautati poze (din alea bune 🙂 ). In special in mai, cand inca este totul inflorit.

 

 

Am coborat spre Moieciu si am inceput sa urcam inspre Rucar, oarecum. Deja ne mai obisnuisem cu pedalatul la deal. Am iesit pe DJ730, catre Sirnea si Ciocanu. Ne simteam un pic obositi si ne intrebam daca ajungem la timp la cazarea din Dambovicioara.
Nu prea am constientizat noi pe unde am pedalat atunci, caci eram coplesiti de urcari si de peisaj (aveam sa revenim de mai multe ori in zona). Insa am ajuns intr-un final, spre seara, la pensiunea Casa Soarelui din Dambovicioara.

Ne intrase frigul in oase, facusem febra musculara, iar caldura din camera ne-a dat gata. Am decis ca urmatoarea zi sa fie de pauza, la aceeasi locatie. Masa am servit-o in Podu Dambovitei, la un restaurant/bodega ce nu stiu daca mai exista acum. Nimic demn de mentionat, oricum.

Urmatoarea zi am petrecut-o mergand fara bagaje prin zona Dambovicioarei, la plimbare. Asta, plus odihna si relaxare.

 

 

 

In ultima zi am pornit dis de dimineata la drum, cu gandul de a urca asa-zisul „Rucar – Bran”. Imi amintesc si acum ce multumiti am fost cand am ajuns in punctul de maxima belvedere. Simteam, totodata, ca pedalam mai cu spor fata de prima zi. Traficul a fost domol.

 

 

De aici, la vale spre Bran – Tohanu Nou, cu directia Zarnesti. Odata ajunsi, ne-am oprit in gara. Am cumparat bilete catre Brasov. Ne-am incadrat in program. Si ce ne-a mai placut sa mergem cu acest Regiotrans, in ritm lejer, stand in vagonul de bagaje chiar langa biciclete, cu geamurile deschise…

In Brasov ne-am mutat in trenul ce avea sa ne aduca spre Bucuresti. Fiind o zi de luni, doar noi eram cu bicicletele.
Spre dupa-amiaza am ajuns acasa si inca nu realizam ce am facut. Nici nu stiu cati kilometri am strabatut. Si nici nu cred ca are vreo importanta, in fond.

Nici prin cap nu ne trecea in acele momente ce avea sa urmeze in 2012, 2013, 2014, 2015….eram deja „compromisi”.

Distribuie articolul:

2 comentarii la “Cum ne-am apucat de cicloturism

  1. Fain. Eu abia anul trecut am inceput turele cu bicla, am luat microbul :). Altfel vezi lumea de pe doua roti, nu puteam sa imi inchipui ca imi va placea atat de mult.

    1. La cât mai multe ture!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *