26 aprilie 2014 | Targoviste – Vulcanele – Barbuletu – Rau Alb – Fieni – Campina

Distribuie articolul:
  1. VerdaSpirito.org
  2. Ture cu bicicleta
  3. 26 aprilie 2014 | Targoviste – Vulcanele – Barbuletu – Rau Alb – Fieni – Campina

Create Maps or search from 80 million at MapMyRide

Poze: Dragos si Marius
Filmari: Nicoleta si Marius
Distanta: ~106 km

 

Cum vremea a fost potrivnica in ultima perioada, nu prea am apucat sa facem iesiri cu bicicleta. De fapt, am facut doar una singura. Si aia usurica, de socializare/dezmortire.

Se simtea nevoia unei ture mai de antrenament. Si a fost, doar ca ne-am antrenat mult si la impins/carat bicicleta , prin noroaie, contrar asteptarilor.

Facuram o schita de traseu. Ca si data, am fixat-o pe 26 aprilie (anuntandu-se ceva soare).
Fix vineri seara, ma “mananca” sa fac o mica modificare pe traseu si adaug o bucla ce parea nitel mai rustica/salbatica. Ce putea fi nasol?

Ne trezim sambata la 4:00 AM, derutand complet motanul (obisnuit sa fie el primul care da desteptarea). 
Sorbim o cafea, ne echipam si pornim catre gara, de unde vom lua trenul R9101 de 5:30 AM, catre Targoviste.
Pe drum, ne intalnim cu Alina si Mircea. La gara ne vedem si cu Marius.

E caldut chiar si la aceasta ora. Doar un pic de vant. 

In gara, observam ca trenul este de tip “Sageata Albastra”. Urcam bicicletele si ne asezam. E cam gol.
Pe drum, mai dezbatem un pic despre turul ce urmeaza sa-l facem in vara, apoi motaim sau ne uitam pe geam.

Dupa Titu, pe la Nucet, incepe sa se urce multa lume. 
In general, oameni ce merg sa vanda in piata diverse legume si zarzavaturi.

Spre 7:30 ajungem in oras. Coboram, pornim GPS-urile si o luam din loc catre Vulcana-Bai.
Trecem prin satul Sotanga, unde nu e nimic interesant de vazut. Niscaiva compatrioti pasnici.

Soarele prinde putere si cerul este senin. In scurt timp, drumul devine din ce in ce mai liber si suntem in urcare usoara. 
Ploaia are si partile ei bune. Totul este de un verde crud, numai bun pentru pozat.

 
 

Dupa comuna Vulcanele, zarim o poiana in zare. 


Drumul este facut din dale de beton, insa nu apucam sa pedalam prea mult caci dam de noroaie. Lipicioase. Si da-i si-mpinge, apoi ia-o-n carca…pana sus.


Privelistile sunt foarte frumoase, nu incape discutie.

Dupa coama dealului, facem pauza pentru o gustare.


Coborarea este ciclabila in schimb si, mergem constant. Foarte multe livezi de meri si pruni in zona asta.



Din nou, in asfalt. Continuam prin Barbuletu-Cetatuia. 

Dupa Cetatuia, incepem o alta urcare pe un drum comunal ce ne va purta prin alte noroaie, insa nu la fel de problematice. 
In coama dealului, facem un alt popas si, tot aici, ne intalnim cu un localnic ce insotea un car cu boi…sau carul il insotea :).

 
 

Ne intreaba de unde suntem, se mira ca am tot impins prin noroaie si se amuza de faptul ca ei (localnicii) sunt obositi de la mers prin atata namol, in vreme ce noi cautam sa ne ducem fix pe acolo.

Dam binete si o luam din loc, exact pe drumul “batatorit” de boi. Impingem la biciclete.
Oprim frecvent pentru a mai arunca din lutul ce se strange la furci.

Trecem printr-o alta livada. Frumoasa.

 
 

Tot inainte catre Pietrele Albe. Ajunsi langa ele, ne punem iar pe curatat noroiul de pe biciclete (cat se poate). Deja lantul e plin de lut.
Urmeaza o urcare scurta, demna de traseu de drumetie, pe langa Pietre, unde luam iar bicicletele pe umar/la impins.

 
 

Dupa asta, tot inainte catre…si mai mult noroi.

Cred ca cea mai dificila parte. Incaltarile sunt incarcate cu noroi ce deja seamana cu cimentul, bicicletele au cu 2-3 kg in plus.

Reusesc sa iau o tranta, avand bicicleta pe umar. Din fericire, e atat de mult noroi incat nu patesc nimic, iar bicicleta se infige frumos in pamant, jucand rolul unei carje in momentul cazaturii mele.

 
 
Cu chiu, cu vai, se termina si zona asta. Iesim intr-un drum pietruit, de tara. Un localnic ne vinde un pont cu privire la o fantana din apropiere (ne era in drum, oricum), asa ca nu stam pe ganduri si oprim pentru hidratare si clatit bicicletele (caci nu prea se mai putea).
 
 
Odata deblocate transmisiile, purcedem catre Rau Alb. Tot pe drumuri de tara pana cand iesim intr-un soi de asfalt (pe alocuri).

Deja se face cam tarziu. Ne-a intarziat foarte mult zona cu noroaie, asa ca oprim la un birt din Rau Alb pentru hidratare (bere) si un sandvis. 

Hotaram sa o scurtam (credeam noi). Initial, doream sa mergem catre Dealu Frumos – Pietrosita – Valea Leurzii, iar mai apoi drumul judetean catre Bezdead – Poiana Campina – Campina.
Ni s-a parut mai aproape Fieniul, plus ca stiam sigur ca urmeaza si ceva asfalt. La prima vedere, ar fi trebui sa fie mai scurt.

Din Rau Alb, urmeaza o urcare constanta pana la iesirea din sat, catre Iuda.
Pe traseu, ni se alatura si un pusti de 11 ani, de-al locului, cu bicicleta sa. Era foarte entuziasmat si urca pe langa noi, ba luand-o si inainte. Ne punea tot felul de intrebari mai tehnice (ce frane avem, daca furca se regleaza, de cati toli e roata, etc.) si se lauda cu noile lui frane de pe bicicleta (o bicicleta simpla, de „lucru”). Ne-a acompaniat pana in varful dealului, unde ne-am regrupat si noi.

Drumul este in continuare pietruit si coboram usurel cativa kilometri.
 
 
Ne intersectam cu un alt drum judetean, asfaltat de data asta, inspre Pietrele.
Coboram pana in Fieni.
 
Aici, facem cateva zig-zag-uri urmarind track-ul schitat de acasa. Trecem Ialomita si incepem sa cautam DJ710, care ar trebui sa ne duca spre Bezdead si mai departe. Insa pana acolo mai avem ceva drumuri de tara, cu noroiul aferent pe anumite segmente.
 
Nu mai facem poze, caci deja incepe sa ne streseze ideea ca nu prindem tren in Campina, inapoi catre Bucuresti.
 
Dam si de DJ, insa trebuie sa coboram o ulita noroita, cu multe gunoaie pe margine. Asta e.
Intram in asfalt si incepem urcarea usoara, constanta, catre Bezdead si mai departe.
 
 
Prin 2011 am mai fost pe aici (eu, impreuna Nico si Marius), insa drumul era neasfaltat. Acum, lucrurile stau mult mai bine.
Doar o ultima portiune din judetul Dambovita, de dupa biserica din Bezdead, a ramas neasfaltata insa este mai mult decat ciclabila.
 
 
Ne regrupam la granita cu judetul Prahova. De aici, avem numai asfalt.
Punem o haina in plus caci soarele incepe sa apuna. E clar deja ca vom face urcarea dinspre Poiana Campina pe intuneric.
 
Coboram repede (panta este destul de dura), Marius atingand si ~60 kmh.
 
Oprim la un magazin pentru cateva dulciuri si niste apa. Apoi, pedalam catre Poiana Campina si Campina, cu incredere.
 
Poze nu am mai facut, decat la trecerea unui raulet umflat, unde o parte ne-am descaltat iar altii (adica Marius) au trecut in viteza prin apa. Nu stiam cum sunt pietrele iar apa era tulbure, asa ca nu am riscat.
 
 
Gonim destul de sustinut si, aproape cand se lasa intunericul, incepem urcarea catre Poiana Campina.
Nico si Marius sunt primii. 
Urcam constant, desi se simte oboseala (mai ales de la caratul bicicletei prin noroaie).
Intr-o bezna totala, spre orele 21:00, ne regrupam in varful dealului. Ne aprindem luminile si coboram grupat, incetisor (soseaua este ingusta pe alocuri si lumina lipseste).
 
Ajungem la gara din Campina in jur de 21:17. 
Aflam ca nu mai avem nici un tren catre Bucuresti, insa Nicoletei ii vine ideea de a intreba daca exista vreun tren pana in Ploiesti, urmand ca de acolo sa gasim o legatura.
 
Ni se spune ca ar fi un tren catre Ploiesti Vest ce ajunge pe la 22:08, iar din Ploiesti Sud am avea un IR ce pleaca la 22:45 catre Bucuresti.
Luam bilete, urcam in tren. Lucrurile se intamplau oarecum din inertie, caci frigul se resimtea ceva mai mult acum (probabil tot din cauza oboselii, caci frig nu a fost).
 
In tren, ne prindem ca trenul de fapt merge pana in Ploiesti Sud (asa scria pe bilet iar seful de tren ne-a confirmat), astfel ca nu mai trebuie sa parcurgem drumul dintre Gara de Vest si cea de Sud.
Bicicletele le-am bagat mai greu in tren. Acesta avea doar doua vagoane si erau cele de clasa, batranesti.
 
In vreo 50 de minute eram in Ploiesti Sud.
Cumparam bilete pentru IR-ul de legatura, in ciuda faptului ca nu ni se dadea bilet pentru bicicleta. Ne-om descurca.
 
Si asa am si facut. Ne-am urcat in ultimul vagon (unde aveam, intamplator, biletele) si am pus bicicletele la ultima usa a trenului, cu rotile din fata scoase.
 
Cu nasul ne-am inteles. Ne-a facut bilete pentru doua dintre biciclete si i-am dat 25 de lei. El a ramas cu 5 lei de-o bere, a fost acoperit oficial cu 2 hartii (10 lei/ bicicleta) si toata lumea a fost ok. Oricum, si acest tren era scurt iar ora e tarzie.
 
Cred ca pe la 23:30 eram in Gara de Nord. Am coborat, am fixat rotile, ne-am aprins iar luminile si am luat-o spre casa.
 
Astfel s-a incheiat o tura aventuroasa ce a continut si alt sport decat pedalatul (caratul bicicletei prin namol ar putea deveni disciplina separata intr-o zi, cine stie), peisaje frumoase, buna dispozitie, soare din belsug (ne-am bronzat toti cu dungi) si spontaneitate (mai ales in ce priveste transportul).
 
Acum…doar bicicletele sa le mai curat. As putea sa-mi fac o oala din lut cu ce scot de pe ele…
 
 

Distribuie articolul:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *